Razboiul “preventiv” americano-britanic in Irak, in loc sa-si realizeze obiectivele enuntate initial de presedintele american George Bush si modificate ulterior in mai multe reprize, ameninta sa devina un esec lamentabil pentru coalitia invadatoare. Dupa inlaturarea lui Saddam Hussein, autoritatile de la Washington preconizau o ocupatie pasnica de lunga durata, ca in Germania si Japonia dupa 1945. In aceasta perioada, sub tutela americana, Irakul ar fi adoptat o Constitutie liberala si seculara, s-ar fi modernizat si ar fi consolidat structurile democratiei. Cresterea exportului de titei ar fi asigurat prosperitatea Irakului democrat. Multiplele militii etnice existente ar fi fost incorporate in noua armata nationala si in politie.

Motivele initiale pentru justificarea invaziei s-au dovedit a fi nefondate. In pofida unor eforturi uriase, specialistii americani nu au gasit arme de distrugere in masa care ar fi amenintat Statele Unite. Nu s-au gasit nici macar dovezi ca Saddam Hussein ar fi avut intentii de a dezvolta un asemenea arsenal. Relatiile de colaborare intre Saddam si teroristi s-au dovedit a fi inexistente. In 1990, Osama Ben Laden, liderul organizatiei Al Qaida, i-a sfatuit pe guvernantii din Arabia Saudita sa-si mobilizeze mujahedinii ca sa lupte impotriva invadatorilor irakieni ai lui Saddam si sa contribuie la alungarea lor din Kuweit. Legaturile dintre Saddam si atacurile teroriste impotriva Americii din septembrie 2001, mentionate in repetate randuri de administratia de la Washington, au fost iluzorii. Temerile ca Irakul baatist reprezenta o mare primejdie pentru Statele Unite au fost ridicole.

Lipsiti de dovezi incriminatorii, presedintele american Bush si oficialii din anturajul lui au schimbat de mai multe ori motivele pentru interventia armata, obiectivele “misiunii” si “realizarile” din perioada de ocupatie. Bilantul oficial act