Peste tot, dar nu numai în România, o estetică a urâtului se află în elaborare. Cu un asemenea obiect, omul - sau lumea lui întreagă - se poate trezi în cele mai bizare situaţii.

Urâtul are fantezia nesfârşitei schimbări. Mereu te provoacă. Are o vitalitate maximă. Se simte oriunde în apa lui ca un peşte. Urâtul, deci, a devenit obiectul zilei acum.

Dacă ar fi să mă gândesc la politica românească, Dan Diaconescu şi partida lui îl reprezintă cel mai bine. În unele momente, bineînţeles, şi alţi corifei infantili sau putrezi. De exemplu, Traian Băsescu, când devine trădătorul acru şi uzat, nu proaspăt şi vesel. Atunci îşi pierde farmecul. Nu vorbesc aici de viclenia lui mortală. Atunci intră pe alt nivel, cu totul special, al canonului nostru. E o zonă sumbră, pot să spun, acolo. Sau Vitor Ponta, când devine păsăroiul chel de gânduri, opărit, dar care râde încet. Crin Antonescu, uneori, e-un rege somnambul, care vorbeşte prea solemn, tună în al său buduar, pe tronul de câlţi bugezi.

Însă legătura lui Dan Diaconescu şi a partidei lui cu o filozofie populară a urâtului este foarte trainică. Dan Diaconescu nu numai că ar putea să-şi rezolve problema doctoratului - problemă personală în politică, uşoară, vezi cazul Ponta -, dar ar putea crea o catedră cu domeniul lui. O catedră largă şi profundă. I-ar putea angaja drept profesori, nu numai drept material didactic, pe corifeii partidului lui.

Urâţenia lui Dan Diaconescu nu ţine deloc de fizicul său. Nu. Nu ţine deloc nici de viaţa personală. Cele două aspecte, după datele pe care le am, arată cu totul altfel. Dan Diaconescu are doar vocaţia urâtului ca atitudine, ca filozofie de viaţă sau ca morală. Şi asta îi ajunge. El simte toate diferenţele din acest domeniu, ce ţine de invizibil. Şi-a creat muşchi puternici şi dexterităţi pentru o asemenea profesie de credinţă. Şi-a pus sufletul,