Zlatan Ibrahimovici este, probabil, jucătorul cu cea mai mare influenţă într-o echipă din toate cele 16 calificate la acest turneu final. Luaţi la rînd echipă cu echipă şi veţi vedea că la nici una nu există o atît de mare diferenţă de valoare între un personaj şi restul celor care compun lotul. După mulţi, Ibrahimovici e cel mai bun fotbalist din istoria Suediei, dar acest aspect e plin de elemente subiective ce ţin, mai degrabă, de ultima impresie.

După două sezoane foarte bune cu Milan, media dintre unul excelent şi unul bun cam asta ar fi, de la Ibrahimovici se aştepta să fie omul care să ajute Suedia să devină surpriza competiţiei. N-a prea fost aşa. Golurile lui Zlatan n-au ajutat cu nimic, iar scandinavii au plecat deja acasă.

Ultima mare performanţă a Suediei, locul 3 în 1994 (off, mai bine să nu ne aducem aminte!), a fost obţinută graţie unei echipe competitive, disciplinată, în care nici un nume nu ieşea în evidenţă la modul exagerat. Astăzi, Suedia e cam la fel, cu o unică, dar mare excepţie. Ibrahimovici. Între el şi ceilalţi se cască o prăpastie, şi valoric, dar şi ca atitudine. Suedia a fost un 10 plus 1, doar că acel “1″ n-a putut fi elementul decisiv, devenind, mai degrabă, elementul problemă. Poate şi trecutul genetic al lui Zlatan are o mare importanţă în felul său de a fi, rădăcinile balcanice fiind în puternic contrast cu rigoarea nordică. El pare într-o continuă rebeliune contra propriului interes, apoi, extrapolînd, contra intereselor echipei. Zlatan n-a ştiut sau n-a vrut măcar să încerce să fie un coleg bun, preferînd să caute drumul care să-l transforme în erou. A dat goluri magnifice, dar, în acelaşi timp, a uitat că trebuia să apere prima bară la golul lui Şevcenko. De exemplu.

Cînd vîsleşti doar în slujba propriului ego, rişti să răstorni corabia. Nu poţi schimba direcţia vîntului, dar poţi să-ţi ajustezi pînzele astfel