Şerban Cioculescu – Viaţa lui I.L. Caragiale,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 396 p.

Viaţa lui I. L. Caragiale, de Şerban Cioculescu, a fost salutată încă de la apariţie (1940) ca una dintre puţinele biografii-model din critica noastră.

Şi, totodată, alături de Viaţa lui Al. Macedonski, de Adrian Marino, singura care, deşi alcătuită deliberat pe principii pozitiviste şi factologice, stă fără complexe pe acelaşi raft cu biografiile călinesciene.

Pe coperta a IV-a a recentei reeditări de la Humanitas, Dan C. Mihăilescu scrie: „În istoria noastră literară, Şerban Cioculescu reprezintă pentru Caragiale ceea ce a însemnat G. Călinescu pentru Eminescu: uriaşă defrişare documentară, sinteză factologică, biografie şi textologie.” Semn că trecerea timpului a estompat asperităţile unei dispute critice care, în anii ’40, a fost mai mult decât una de personalităţi: a fost o confruntare de metodă, între „impresionismul” călinescian şi raţionalismul criticilor lovinescieni, cu Şerban Cioculescu în frunte. Istoriei… lui G. Călinescu din 1941 i se va opune, trei ani mai târziu, o proiectată Istorie a literaturii române, gândită în comun de Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu şi rămasă, din păcate, la un singur volum. Vladimir Streinu, la rândul său, va răspunde prin studiile din Clasicii noştri (1943) monografiei călinesciene Viaţa lui Ion Creangă (din 1938). În acest scenariu intră, desigur, şi Viaţa lui I. L. Caragiale, care s-a dorit a fi o replică la metoda călinesciană din Viaţa lui Mihai Eminescu.

La drept vorbind, replica este doar de stil critic. Raţionalist, recunoscându- şi un posibil model în Paul Souday, Şerban Cioculescu nu crede în ideea criticii ca literatură şi detestă stilul „metaforic”, flamboaiant. Pe de altă parte, însă, cercetarea documentară pe care G. Călinescu o aşază la temelia criticii sale nu