În anul 3 de facultate, ajuns într-un depou, a realizat că nu va practica niciodată ca inginer. A ales arbitrajul şi a devenit cel mai bun asistent din fotbalul românesc.

A cochetat cu fotbalul la juniorii Oradei, dar nu a fost un nume care să intre în vederile primei echipe. Câţiva ani mai târziu, când alesese deja să „joace“ ca spectator, un coleg de facultate l-a luat la cursurile de arbitraj. Şi, aşa cum se întâmplă mai mereu, prietenul său s-a oprit doar la nivelul judeţean în timp ce Aurel Oniţa a urcat treaptă cu treaptă, ajungând în Liga 1, anul trecut fiind desemnat drept cel mai bun arbitru asistent din fotbalul românesc. În 1997, când s-au făcut opţiunile pentru arbitrii de centru şi cei de linie, a ales arbitri asistenţi dorindu-şi ca într-o zi să devină cel mai bun. Acum este cunoscut şi recunoscut, este tăticul „tuşierilor“ de pe la noi, iar deciziile sale sunt confirmate chiar şi de „procurorii“ Procesului etapei. Are peste 200 de jocuri în prima ligă şi 50 în competiţiile bătrânului continent, la nivelul echipelor de club sau ale primelor reprezentative, colindând cu fanionul său din Islanda până-n Spania şi din Kazahstan în Portugalia. Cel mai mare trofeu Chiar şi astăzi, dupa atâţia ani şi meciuri arbitrate are emoţii, dar vede în asta ceva normal, fiind ceva constructiv, pentru că furnicăturile dinaintea fiecărei confruntări îl montează şi-l ajută să intre în atmosfera meciului. Cele mai multe însă se pierd pe tunelul ce vine de la vestiare şi Aurel intră pe teren cu un zâmbet tonifiant şi molipsitor totodată, chiar şi pentru ceilalţi actori ai spectacolului. Hârşit în eternele derbiuri ale campionatului, cu tribunele pe umeri în Giuleşti ori la Craiova, la Cluj sau Timişoara, a ajuns şi pe marile stadioane ale lumii. Cel mai mare trofeu de până acum este un meci de Champions League pe celebrul Nou Camp - stadionul extratereştrilor de la Barc