De la ideea absurdă că eşti prea mare ca să mori se ajunge la cinismul cel mai distructiv: eşti prea mic ca să supravieţuieşti. „To big to fail” e o idee celebră emisă de Keynes cu multe decenii în urmă. După căderea băncii Lehman Brothers, ea a devenit laitmotivul măsurilor anticriză ale autorităţilor publice peste tot în lume. Considerate prea mari ca să cadă, marilor instituţii financiare li s-au pompat cu voie sau fără de voie imense cantităţi de bani, de cele mai multe ori proaspăt tipărite. Aşa s-a pregătit o primă răbufnire a hazardului moral. Care este nivelul de sus de la care trebuie să fii protejat pentru a nu cădea în prăpastie trăgându-i şi pe alţii după tine?

Un prieten bancher îmi spunea zilele trecute că în lumea de azi nimeni nu îşi poate permite să mai lase vreo bancă să cadă. Avea perfectă dreptate. Dar o fi bine? Iată o întrebare fără răspuns atâta vreme cât băncile, în aceste condiţii, urmăresc numai propria supravieţuire, creşterea profitului şi capitalizarea rapidă.

Cele mai lacome sunt cele care au beneficiat deja de ajutorul statelor, grăbite să iasă de sub tutela acestora cât mai repede cu putinţă. Astfel cresc dobânzile.

Un mic întreprinzător din SUA primeşte finanţări la fel de scumpe ca în România, între 1,5 şi 2% pe lună. Evident, preferă să nu ia credit. Volumul activităţilor bancare scade şi, la fel, venitul băncilor. Spirala aceasta continuă, iar viteza de rotaţie e din ce în ce mai mare. Statele intervin cu măsuri populiste de protecţie a celor care nu pot să plătească. Imediat apar cei care nu vor să plătească pentru a-şi asigura supravieţuirea.

Un mic întreprinzător român are trei surse din care îşi poate asigura lichiditatea curentă. Prima e neplata furnizorilor, contribuind în acest fel la blocajul general. A doua este neplata dărilor către stat, crescând astfel panica polit