Cand esti printre scriitori, asisti la o stranie alterare a comportamentului celor care te inconjoara. Altfel spus, oamenii acestia nu se poarta normal si avand o personalitate foarte accentuata nu rateaza nici un prilej ca sa se puna pe ei insisi in evidenta si a se aduce in prim planul discutiei. Rar cand intalnesti un om care se poarta firesc, care poate sa vorbeasca despre o carte intr-un mod natural, relaxat, fara a fi obsedat de propria persoana si de inevitabile comparatii. De curand am asistat la soena care nu doar ca m-a pus pe ganduri, dar dupa ce mi-a starnit zambetul m-a si intristat. Discutia plecase de la situatia jalnica din prezent, o piata de carte supraabundenta, tiraje insa in scadere, public indiferent etc. De ce taman atunci a venit vorba despre Stalin nu prea stiu, dar ideea era aceasta: spre deosebire de vremurile de acum, in care scritorul roman contemporan se zbate aproape fara sa mai aiba aer, pe timpul lui Stalin confratii nostri de la Rasarit se bucurau de anumite favoruri.
Care or fi fost alea, Dumnezeule? am dat sa intreb, dar m-am abtinut ciulind insa urechea. Acum urmeaza bomba. Este cunoscut faptul ca uneori Stalin, mai degraba din perversiune decat din curata omenie, cand auzea despre un autor ca nu e publicat, ca a fost dat afara din serviciu, etc, intevenea direct, il suna chiar pe napastuit – cazul Mihail Bulgakov e celebru –, si ca un deus ex machina rezolva problema. Scriitorul avea impresia ca intr-adevar este beneficiarul unui miracol si ca Dumnezeu din cer, nu Stalin din Kremlin, l-a salvat. Numai ca la un moment dat unul dintre cei aflati la acea masa a combatut puternic. Dar stiti, stimabililor, ce a mai facut Stalin? si-a intrebat consilierii, ma, natarailor, cat are un colonel in Armata Rosie? I s-a spus suma. Apoi atat sa castige si un scriitor, a hotarat dictatorul. O fi adevarat, n-o fi? Habar n-am. C
