Ungaria-România la Budapesta. Cît freamăt, ce mai zbucium! Aiurea, falsăm de la început, de la imn. 11 afoni deghizaţi în echipamentul echipei naţionale lălăie o melodie pe care o ştiu şi copiii. Nici măcar unul nu ghiceşte tonul corect. Privirile lui Pintilii şi Grozav nu sînt foarte încurajatoare. Deeşteeeaaaptă-te româââne din somnul cel de mooaartee… Jaalnic, măi băieţi! Liniştea de pe stadion ne dezveleşte limitele muzicale, dar asta nu-i nimic pe lîngă sărăcia de fotbal pe care o etalăm. Aşa cum fuseserăm avertizaţi de Mutu, nu ne aruncăm peste ei. Asta îi ajută pe ei să vină peste noi. Ne ascundem de adversar, de fotbal. Pasăm puţin şi prost, sîntem flasci la minte şi la trup. Normal, ei sînt ungurii cei răi, noi sîntem românii cei buni, care îşi apără glia. Ei, prădătorii, noi, păstorii cei blînzi. Dar avem şi noi cavaleria noastră, ce credeaţi? Vadim de-abia aşteaptă într-un studio de televiziune să-i afurisească. Noi împreună cu el “să ne rîdem”.
Am avea de ce să rîdem. De ai noştri. Radu Ştefan a venit de la Lazio ca să calce pe minge pentru naţională. Descălecat din Turcia, Bogdan Stancu îl secondează cu succes. “Motanul” s-a încălţat invers, aşa că aduce un plus călcatului pe minge: luftul. La asta se adaugă datul cu stîngul în dreptul. Dar stăpînul absolut al ridicolului este Goian. Goe de la Spezia. Goe al lui mamiţa şi mamiţica. Şi al lui nea Piţi, care s-a cufundat pînă la gît în cazanul lui de pesimism. Goe care a pierdut toate duelurile din careu, deşi era cu cel puţin un cap (vorbim despre înălţime, nu care cumva să pricepţi altceva!) peste toţi jucătorii antrenaţi de Sandor Egervari. Care, ce să vezi, îşi văd de treabă, plimbă mingea, îşi creează ocazii. Fraier să fii dacă ai în faţă un fundaş ca Goian care sare pe sub minge la centrări şi peste ea la duelurile la firul ierbii!
“Băieţii” au dormit de la imn, iar penaltyul transform
