"Shukran, Qatar!" (Mulţumesc, Qatar!) au strigat, pe 23 octombrie, mii de palestinieni din Fâşia Gaza, întâmpinându-i cu entuziasm pe Marele Binefăcător, Emirul Qatarului, Şeicul Hamad Bin Khalifa Al Tani şi pe fermecătoarea sa soţie favorită, Şeica Muzah Bint Nasser Al Misned.
O vizită de patru ore - (mitingul de pe stadion s-a anulat în ultimul moment, spre dezamăgirea celor care aşteptaseră ore întregi un cuvânt al Musafirului) - care a dat palpitaţii Israelului (ministerul de Externe de la Ierusalim s-a declarat de-a dreptul îngrozit) şi junghiuri strategice Statelor Unite, dar i-a pus pe gânduri şi pe palestinienii din Cisiordania. Şeful Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas (Abu Mazen, pentru prieteni) şi-a exprimat, de la Ramallah, îngrijorarea că acest demers ar putea impieta asupra procesului de reconciere între Fatah şi Hamas. S-a mai liniştit doar când Emirul a declarat explicit că nu-şi doreşte nimic mai mult decât unitate între fraţii palestinieni.
Cred însă că Şeicul Hamad Bin Khalifa Al Tani îşi mai doreşte cu ardoare ceva. Alteţa Sa bagă vreo patru sute de milioane în reconstrucţia Fâşiei Gaza, ba chiar mai mult, la nevoie, sperând ca prin această captare a bunavoinţei să ia în concesiune exploatarea "Leviathanului" - un câmp gazeifer recent descoperit în Mediterana, aparţinând de drept Gazei, dar la care (din cauza blocadei maritime israeliene) palestinienii nu au acces direct.
Aliat al americanilor (care şi-au instalat, în apropiere de Doha, o puternică bază militară), având relaţii oficiale cu Israelul, Qatarul face un balet diplomatic destul de agresiv în Orientul Mijlociu. Emirul se visează mediatorul zonei, iar influenţa lui pe arena internaţională a crescut spectaculos în ultimii ani. O contribuţie importantă la acest succes l-a avut propaganda subtilă a cunoscutului post de televiziune Al-Jazeera (Insula). Amestecul Qataru
