Ceea ce se întâmplă, însă, în ultimele zile în Libia, nu mai este rezultatul unor nemulţumiri individuale şi nici al acţiunii unor grupări teroriste islamice sau de altă natură. Este vorba de cu totul altceva. Şi acest altceva aminteşte de ceea ce s-a întâmplat în ţările europene foste comuniste, după căderea regimului. Cine nu-şi aminteşte de cuvântul lustraţie, mult invocat şi în România, până acum câtiva ani?

Imediat după eliminarea sângeroasă - spectacol primitiv, amintind de răzbunările de tip biblic-tribal - a lui Gaddafi – am spus, fără să am nici cea mai mică îndoială, că în Libia, încă multă vreme, nu va fi linişte şi pace, nemaivorbind de democraţie. Cauzele invocate atunci sunt la fel de actuale şi acum: structura tribală a ţării, Islamul, lipsa unei tradiţii democratice etc. Nu este inutil să amintim că orice răsturnare socială violentă - revoluţie, răscoală, lovitură de stat ş.a.m.d. - este urmată, aproape întotdeauna, de perioade mai lungi sau mai scurte de tulburări, de ciocniri de interese între foştii aliaţi, de lupte pentru putere, de amestec al unor forţe externe etc. Nu rareori revoluţiile, precum zeul primordial Cronos, îşi mănâncă proprii copii.

Ceea ce se întâmplă în Libia de la căderea lui Gaddafi, confirmă punct cu punct această viziune pesimistă asupra revoluţiilor, mai ales a celor violente.

În septembrie trecut, complexul diplomatic american din Benghazi - leagănul revoluţiei libiene - a fost pur şi simplu distrus într-un atentat în care au murit ambasadorul Christopher Stevens şi alţi trei americani. Se spune că teroriştii islamişti ar fi fost autorii. Evenimentul a produs emoţii în America, iar Secretariatul de Stat - MAE american - condus pe atunci de d-na Hilary Clinton, a fost acuzat - chiar în Senat - de neglijenţă privind securitatea obiectivului.

Recent, pe 23 aprilie a.c., Ambasada Franţei de la Tripoli a