Nu ştiu alţii - Adriana, Cornel, Marius, Smaranda, Gabriela C., Valeriu, Doru, Gabriel, Daciana, Adina, Ada, Gabriela G., Antonia şi toţi ceilalţi - cum sînt, dar eu cînd mă gîndesc la "A Treia Europă" mă gîndesc mai ales la un balet conflictual cu autoritatea. Conflicte cu SRI-ul (sau cu Securitatea?), cu Academia Română, cu Ministerul zis al Educaţiei şi Cercetării, cu prostia şi invidia. Şi nu ştiu de ce. Zău că nu ştiu de ce. În fond, ce mare scofală cu Europa asta a treia? Nici măcar n-am pretins vreodată c-am fi prima, şi nici măcar a doua Europă. Şi atunci, de ce, nenilor Anghelache, de ce? Păi, explicaţia - o fi ea prostească, dar ştiu că e persistentă! - porneşte chiar de la denumire: carele va să zică, dacă nu e nici Vestul, nici Estul, trebuie să fie mijlocul. Adică Europa Centrală. Adică ceva care, oricum ai întoarce harta, tot a Ungaria aduce. Adică a trădare. Adică a vis al refacerii, cu carne de tun românească, a Ungariei Mari. Sau chiar a Imperiului chezaro-crăiesc. Adică a ceea ce întreaga floare a românismului verde urăşte mai constant, mai apăsat, mai cu spume. Adevărul e că ne doare în cot şi de visele Ungariei Mari, şi de nostalgia după imnul lui Franţ Ioşca, şi de fiţele-kitsch cu iz K.u.K. Ce ne-a interesat - şi încă ne intereseză - e să descoperim imediata noastră apropiere, ca să folosesc preafericita formulă a lui Cornel Ungureanu. Doream şi dorim să ne înţelegem prin vecinătăţile fertile, prin influenţele de care nu sîntem întotdeauna conştienţi. Sigur că pentru unele urechi, obişnuite cu unanimitatea, e neplăcut să spui că vînturile, valurile ne-au săpat alte profiluri decît cele ale fraţilor noştri moldoveni sau valahi. Dincoace de munţi se trăieşte - vrem, nu vrem - după alte ritmuri decît la Buzău sau Bîrlad. Se mănîncă alte prăjituri şi se trafichează alte ţigări. Drept ar fi, cînd rostesc numele fundaţiei, să evoc scene - event