M-am dus şi eu la cinema să văd filmul „Poziţia copilului”. Am fost unul dintre cei şase spectatori din sală. Mi-a venit să mă las păgubaş după primele cinci minute, dar am stat totuşi până la capăt.
Subiectul e cum se poate muşamaliza - cu bani şi relaţii - un accident rutier mortal în România de azi. Victima e un copil de sărăntoci, criminalul e un şmecher al zilelor noastre, fecior de bani gata, pe care mă-sa îl alintă „cuculeţ”. Probabil cu părul creţ.
Nu pot spune că filmul e prost, pentru că aş jigni mulţimea de filme proaste ale lumii, care conţin totuşi o scenă bună, un joc actoricesc remarcabil, o idee, o licărire, orice.
Nu, filmul nu e prost. Filmul este nul, filmul nu există. Filmul e o insultă gravă adusă artei în general şi artei cinematografice în special. Filmul acesta nu este film. Ci „opera” unui regizor – Călin Netzer - cu totul şi cu totul netalentat, el fiind în plus şi coscenarist al producţiei. N-am văzut măcar o metaforă vizuală pe parcursul celor aproape două ore de vizionare, n-am auzit o singură replică inteligentă. Nici măcar un miligram de har nu a fost pus la bătaie. Te uiţi ca la un buletin de ştiri la televiziune, unde se discută pe marginea unui accident cu victime.
Ah, să nu uit. Singurele replici care te mai scot din somnolenţă sunt „Du-te-n p.... mă-tii!”, „Ce p.... mea!” şi „Să te f.. în gura!”. Dar şi astea sună fals.
Modul în care „Poziţia copilului” a fost lăudat îmi confirmă că există un curent de o mare bunăvoinţă mondială faţă de filmul românesc. Un curent care face parte, în mod sigur, dintr-o strategie europeană de înglobare. Cum zicea într-un interviu un tip inteligent, scopul e să se şteargă ideea generală că „România egal ţigani” şi să se implementeze ideea că România înseamnă şi opere artistice, începând cu cele cinematografice. Câţi bani bagă ţara în propaganda asta, nu mai ştim.
Am
