când până şi camera devine prea mult,
infăşurându-se in jurul tău.
când până şi patul devine prea mult,
innodându-şi cearşafurile subţiate de piele.
când fiecare parte a camerei doare.
atunci, ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste
marginea patului se intinde incet in toată camera. urcă
spre fereastră. marginea patului sparge fereastra
şi se revarsă in văile aerului ca o apă clocotitoare.
se intinde ca o avalanşă peste intreg oraşul.
atunci da, camera nu mai doare, patul nu mai doare.
patul cu lentoare te răstoarnă de la o margine la alta
şi vezi că laşi in urmă oraşul,
aproape plângi de bucurie,
te ridică mai sus, vezi marea strălucind,
zăpada de pe munţi strălucind
şi aproape plângi, plângi de bucurie
in aerul limpede şi proaspăt.
şi sunt atât, atât de fericit şi nemişcat
in patul care se intinde ca un alt cer intre pământ şi cer.
un cer de lemn şi arcuri, de cearşafuri subţiate.
şi atât de fericit deasupra oceanelor, polilor,
tropicelor, atât de deasupra şi atât de nemişcat
că plâng de câtă fericire mi se ingăduie
şi de câtă incremenire mi se ingăduie.
şi plâng de atâta fericire,
prins in cerul meu de lemn şi arcuri
dintre pământ şi cer
şi patul purtându-mă ca pe-un indrăgostit incremenit
de-o parte şi de alta şi văd deodată tot cerul.
şi-n patul care acoperă intreaga lume
pentru o clipă văd
de unul singur
cerul albastru, limpede şi năpădit de stele,
de parcă doar pentru mine tot cerul.
şi plâng şi sunt atât de adânc fericit
că lacrimile vin din adânc invelite in carne
şi tot plâng şi carnea prin ochi pleacă de la mine.
dar câtă fericire mi se ingăduie şi câtă incremenire
in cerul meu de lemn şi arcuri, in cerul