Ca jurnalist, îţi dai seama despre cât de mult interesează o ştire în funcţie de telefoanele sau e-mail-urile pe care le primeşti după publicare. În 2011 am scris despre un proiect nou al Guvernului, denumit de noi "CEO la stat", care vizează introducerea managementului privat la marile companii de stat, iar seria de articole pe această temă a stârnit cele mai multe reacţii din partea headhunterilor, consultanţilor, Ministerului Economiei sau chiar a celor care vor să devină CEO la stat. Nici eu nu m-aş fi gândit vreodată că un Guvern care a tăiat un sfert din salariile a peste un milion de oameni în 2010 va fi dispus, un an mai târziu, să plătească servicii de recrutare de manageri de 250.000 de euro din bugetele unor companii de stat aflate pe pierderi.

La fel cum nu m-aş fi aşteptat ca ministrul muncii şi şeful agenţiei de şomaj să fie anchetaţi pentru conflicte de interese sau pentru luare de mită, unde au fost implicaţi bani europeni. 2011 a fost anul în care mi-am dat seama cât de rău stă România la capitolul statistici despre piaţa muncii: nu se ştie exact câţi salariaţi există (patru instituţii îi calculează, dar cifrele diferă), nu se ştie câţi asistaţi social sunt, iar în continuare există două rate ale şomajului. Bine măcar că şi-au dat seama, iar noul ministru - Sulfina Barbu - a promis deja o unificare a bazelor de date. Şi fostul ministru al muncii Sebastian Lăzăroiu, care a ocupat funcţia pentru numai două luni, a sunat în redacţia ZF pentru a cere lămuriri legate de contractele de muncă nou încheiate, anunţate de premierul Boc, şi datele publicate de ZF, care explica necesitatea unui număr de contracte încetate în aceeaşi perioadă. O veste bună pare să fi adus anul acesta adoptarea noului Cod al muncii (în mai), care a adus o creştere a numărului de salariaţi mai ales prin faptul că firmele care îşi plăteau angajaţii la negru s-au speriat de