Ce-i cu adevărat frica am aflat lunea trecută aşteptând la uşa unui bloc operator. Mai devreme sau mai târziu, toţi ajungem, din nefericire, în faţa unei asemenea uşi. Statistic vorbind, posibilităţile unui deznodământ fericit par să scadă de la an la an.
Cronic subfinanţat şi intens politizat, sistemul sanitar românesc se zbate de mult într-o dureroasă agonie. Este de fapt uluitor că supravieţuieşte încă. Nu mizeria şi disfuncţiile de la Spitalul CFR II ar trebui să ne mire, ci faptul că mai există insule de excelenţă, admirabil gestionate cu resurse care în Occident ar părea ridicole.
Surprinzător nu este exodul medicilor plătiţi de stat cu lefuri de batjocură, ci faptul că mai avem încă specialişti cu care s-ar mândri orice clinică din lume. Că la Fundeni, într-un spital în care două lifturi din trei nu funcţionează, se operează cu succes pe cord deschis.
Aici, în secţia de Terapie Intensivă, aproape că nu te crezi în România, atât de impecabil funcţionează totul. La un etaj mai sus însă am văzut o doctoriţă plătind din propriul buzunar pentru medicamentul unui pacient. Trebuia cumpărat de la farmacie şi omul nu avea cu ce.
În majoritatea spitalelor noastre, bolnavii trebuie să-şi aducă de-acasă aspirina, vata, spirtul. Nu e vina medicilor. Şi ei sunt adeseori nevoiţi să-şi achite singuri mănuşile chirurgicale sau dezinfectantul. Obligaţi să drămuiască bugete imposibile, nici cei mai buni manageri nu pot evita situaţiile de acest fel. Dar calităţile manageriale nu sunt întotdeauna criteriul de selecţie pentru numirea conducătorilor de instituţii medicale. Lipsa banilor şi a competenţelor devine atunci un cocteil letal.
Un sistem de la care aşteptăm să salveze vieţi nu poate funcţiona din încropeală, sperând mereu în miracole. Este aberant să pretinzi devotament şi performanţă când în schimb oferi numai să
