- Stimate domnule Alex. Ştefănescu, aţi scris nu numai cărţi de critică şi sinteze de istorie literară, ci şi pagini de jurnal, confesiune, portretistică în aqua forte, publicistică literaturizată.

Are ceva în plus discursul literar faţă de cel propriu-zis critic?

- Este la modă acum, mai ales în rândul bărbaţilor, laşitatea. Dacă unul are, de exemplu, o aventură extraconjugală şi este prins de soţia lui, nu îşi asumă fapta, ci dă vina pe amantă: "Ea a făcut primul pas, n-am putut s-o refuz."

Din dorinţa de a fi la modă, declar la rândul meu: eu n-am avut iniţiativa, am fost fidel poeziei din anii de liceu şi până la terminarea facultăţii; critica literară (prin reprezentantul ei, Nicolae Manolescu) este cea care mi-a spus că mă vrea şi n-am fost în stare să spun nu.

Nu mi-am dorit niciodată să fiu critic literar. Este adevărat că scriu critică literară de peste patruzeci de ani, dar o fac zi de zi cu sentimentul provizoratului. Am ajuns la sfârşitul vieţii şi încă mai cred că într-o zi mă voi elibera de această obligaţie împovărătoare.

Îmi place foarte mult, este adevărat, să citesc, dar când eşti critic literar nu mai citeşti, ci studiezi, examinezi, analizezi. În plus, mi-am dorit totdeauna să inspir dragoste, ca un poet, şi nu respect sau teamă (sau chiar ură) ca un critic literar. De câte ori îl văd pe un autor aruncându-mi priviri duşmănoase, îmi vine să-l îmbrăţişez şi să-i spun: iartă-mă, profesia m-a obligat să scriu ceea ce am scris despre cartea ta, eu n-am nimic cu tine.

Cu alte cuvinte, nu-mi convine condiţia de critic. Nu e pentru mine. M-am străduit, de-a lungul vieţii, să-mi fac cât mai bine datoria, să spun ce cred, să scriu cât mai neplictisitor, dar am visat mereu, ca madame Bovary, baluri strălucitoare în sălile cu candelabre ale literaturii.

Cât priveşte discursul critic... Este o problemă... tehnică