Ar fi un truism să spunem că Omul e mult mai mult decât componenta lui anatomică şi fiziologică, e mai mult chiar decât el însuşi, e parte a Nenumitului Creator, iar termenului de „fiinţă” recuperat de Heidegger de la greci şi preluat de aceştia de la hinduşi nu cred că îi lipseşte şi un astfel de înţeles spiritual.

Tot ce este numit reacţionează la numele primit, se însufleţeşte, simte că începe să facă parte dintr-o ordine a lucrurilor, că se bucură de atenţie, se simte chemat. Unul singur nu are nume, Creatorul, Supremul, Fiinţa care a fost, este, va fi şi face să fie totul. Singura sa istorie este cea a creaturilor sale, născute din Verbul Său, al Nenumitului care creează continuu, la infinit. La El nu se pune problema identităţii, Este-Cel-Care-Este. În schimb, problema se pune, uneori cu acuitate, la tot ce este creat. Vrem fiecare să fim cineva, distinct, o individualite şi să ne afirmăm ceea ce considerăm a fi identitatea noastră. Dacă cineva ne-ar spune că suntem parte din Cel – Care - Este, am avea probleme să acceptăm.

Toate acestea se întâmplă pentru că funcţionăm pe un ego hipertrofiat, care este, de fapt un fals, o iluzie, e adevărat că una foarte tenace, plină de dorinţe şi de lamentaţii. Dar Iisus Hristos a spus: „Eu şi Tatăl meu una suntem”. Asta înseamnă că facem parte din Fiinţă şi că aceea este adevărata noastră identitate. Cred că problema Eu-lui ţine de multiplicitate, de un nivel redus de conştiinţă. Cu cât conştiinţa creşte, cu atât înţelegem cine suntem cu adevărat. Iisus ne-a dăruit mai mult decât a pierdut Adam, ne-a făcut părtaşi la viaţa Spiritului. Adevărata mea identitate nu se naşte şi nu moare: mă identific cu ea şi sunt fericit în continuă adorare, pentru că nu sunt alcătuit din timp.

Vorbesc filosofii cu voluptate despre „condiţia umană”. Dl. Liiceanu susţine chiar că „Heideger este singurul gânditor care a avut