"Ce mai faci?", se aude vocea din aparat. O aud în ceaţă, că-s prinsă în displayul calculatorului, într-o pânză de cuvinte care de atât privit parcă s-au separat unele de altele. "Bine... Uite, mă chinuiesc cu...", vine răspunsul meu automat. "Halal bine!", râde vocea şi abia atunci îmi desprind atenţia din calculator, înţelegând nonsensul.
Altă dată, cu ochii lăcrimoşi şi nasul înfundat iese un "bine" gutural sau înecat de tuse. Sau un "bine!" prins într-un oftat prelung. Oricum e bine! Când era mult mai rău, îngrozitor de rău, în loc de "bine" erau un hohot de plâns, o pauză, un "ce să fac?"...
După banalul "ce faci?" întâmpinat de promptul "bine!" sunt întrebată uneori, mai apăsat, cu o privire pătrunzătoare, care parc-ar vrea să scormonească până în ultima fibră de suflet, sau cu un zâmbet cald: "Altfel, ce faci?". Atunci, binele devine crispat...
Noroc cu timpul şi cu zilele lui din ce în ce mai pline. N-aş fi crezut vreodată că timpul îmi poate fi aliat. La cât de grăbit e când ai nevoie de el şi la cum se înţepeneşte atunci când ai vrea să zboare. Mi-e ciudă pe el că trece fără păsare, că se aşterne an după an în oase, în zâmbet, în ochi, în păr, micşorând viitorul şi adunând trecutul. (Era mult mai prietenos dacă mergea înapoi... măcar şase ani şi o săptămână). Dar după ce-i fac un lung şi aprig rechizitoriu îi găsesc şi circumstanţe atenuante. Măcar aşterne obişnuinţa.
Iar obişnuinţa atenuează durerea. Nu uitarea. În momentele în care mă întorc în mine, totul e acolo la fel de viu şi puternic ca atunci. Scene, imagini, sentimente sfredelesc în carne vie. Şi vor continua s-o facă atât cât va mai trece timpul peste mine. Când devin insuportabile, evadez iar, împrăştiindu-mă în tot ce-i în jurul meu. Şi puterea de a mă refugia din mine a venit tot cu timpul. Un dar de la Dumnezeu.
Nici dorul nu e gonit de timp. Mi-e
