Apropierea datei integrarii în UE si perspectiva primelor alegeri pentru Parlamentul European fac stringenta si în Romania problema ecologismului politic. Mai ales din motive electorale, de reprezentare europarlamentara, Verzii europeni sunt interesati de existenta si la noi a unor formatiuni de o asemenea orientare, iar spectrul politic romanesc nu poate fi complet, în context comunitar, fara prezenta lor. Numai ca, întocmai ca si în celelalte tari est-europene, dupa o prima perioada de manifestare, si aici partidele verzi trec printr-o criza de identitate si afirmare greu de surmontat. Spre deosebire de situatia din alte state ex-comuniste, primele formatiuni autointitulate ecologiste au aparut la noi imediat dupa decembrie 1989, pe un teren gol, din initiativa unor cercuri preponderent intelectuale, cu preocupari în zona de interes a domeniului si dornice de a se racorda (fie si mimetic!) la valorile Vestului. O asemenea sorginte si-a pus amprenta si asupra profilului acestora, în sensul ca au ramas mai ales grupari de specialisti si nu au devenit cu adevarat formatiuni de militanti. Intr-adevar, daca în Ungaria (prin Cercul Dunarii, din care provine si actualul presedinte L. Solyom), Polonia sau chiar Bulgaria (unde miscarea Ecoglasnost a declansat perestroika), miscarile protestatare fata de degradarea mediului au aparut în sanul regimului comunist si s-au dezvoltat ca forte politice dupa prabusirea acestuia, în Romania absolutismul si duritatea dictaturii au exclus o astfel de posibilitate. Cu un asemenea handicap, în primele luni ale lui 1990, am asistat la o adevarata “explozie” de partide verzi - fondandu-se 5 asemenea formatiuni - care, în entuziasmul si cu optimismul primelor luni de democratie, au adunat, la alegerile de la 20 mai, 629.873 de voturi, adica 4,59% din totalul optiunilor exprimate. Treptat însa, constranse spre a supravietui politic si a se