Un cuvânt care avea o semnificaţie aparte în ţările foste comuniste, devenind după august 1980 o instituţie, după cum nota Andrei Pleşu într-un articol de acum patru ani din revista Dilema Veche.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte termenul de solidaritate prin „unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înţelegere”. Unitate care a fost cel mai grăitor exemplificată, scria Pleşu, în Polonia, unde Solidaritatea a adus în prima linie a frontului profesori şi muncitori, prelaţi şi foşti filosofi marxişti, savanţi consacraţi şi studenţi, oameni care nu aveau nimic în comun.

În România, unde disidenţa a fost zdrobită la cel mai mic semn de înfiripare şi a existat doar contextual, solidaritatea s-a manifestat mai ales în microuniversurile oamenilor. Înainte se schimbau „reţete de supravieţuire” şi exista un singur duşman comun împotriva căruia se aliau, pe tăcute, românii. De asemenea, doar dacă se sprijineau unii pe alţii puteau trece peste multe lipsuri din viaţă, de la lipsa informaţiilor, până la lipsa produselor necesare traiului.

Pe sub mână circulau reviste străine, poeme disidente, romane interzise, ţigări, produse alimentare şi multe altele. Fiindcă timpul liber şi formele de distracţie erau controlate de stat, mulţi români petreceau timpul liber cu prietenii şi legătura dintre ei creştea în intensitate.

Am dat solidaritatea pe libertate

După revoluţie, odată cu diversificarea mărfurilor, „ nu mai aveam atât de multă nevoie unii de alţii ca să ne ajutăm, să ne împrumutăm”, explică psihologul Aurora Liiceanu. Dispariţia duşmanului comun dus la erodarea legăturii care îi făcea pe oameni să fie aproape unii de alţii.

„Ceauşescu şi regimul lui au fost o nenorocire, dar a funcţionat această nenorocire, a generat un liant al solidari