Cu auriculele ciulite la galagia profesata zilnic la televizor, poporul inghite productii de o calitate indoielnica si regretabila, prin care se inoculeaza si se pune in circulatie deprinderea de a asculta pe de-a-ndoselea zumzetul lumii. Cind Scufita Rosie il intreaba pe lup "Vai, bunico, da' de ce ai urechile asa de lungi?", bestia raspunde, cu voce suava, "Ca sa te aud mai bine, copila mea!". Cu o asemenea replica, lupul cel mare si rau intra in constiinta posteritatii drept una dintre multele fiinte inzestrate cu darul de a asculta altfel. Mai mult, intreaga poveste este, boieri dumneavoastra, un prilej de a trage invataminte despre importanta si efectele ascultarii. Scufita cea politicoasa raspunde cu naivitate la intrebarile lupului, oarba la prefacatoria si intentiile criminale ale acestuia. Pe de alta parte, lupul cel hulpav si fatarnic asculta cu malitie vorbele copilei, anticipind, cu pofta, clipa in care se va ghiftui cu micuta purtatoare de tichie. Iesind din poveste, dar inspirindu-ne din ea, observam ca actul de a asculta spusele altcuiva variaza de la polul pozitiv la cel negativ. Ascultarea pozitiva este spontana si face posibila manifestarea onesta a procesului de comunicare. Ii ascultam pe ceilalti pentru ca ne intereseaza ceea ce ei vor sa transmita, pentru ca vrem sa ii intelegem si pentru ca le respectam pozitia si individualitatea. Ascultarea negativa este premeditata si denatureaza comunicarea. O ureche pervertita ii reduce pe ceilalti la simple obiecte vorbitoare. Rastalmacirea rautacioasa a afirmatiilor unei persoane, codosenia ambiguitatilor intretinute cu perfidie, zvonistica laborioasa si constanta pe seama cuiva sint doar tipurile cele mai frecvente ale actului de receptare mai sus amintit. Daca lupul din poveste ar fi deschis un dialog cu alt tovaras de vitejii, fictiunea publicata de fratii Grimm s-ar fi preschimbat, poate, in birfa: ba