Eu sint convins ca, de acum, cind incepe destinul postum al operei lui Marin Mincu, cind, din pacate, omul nu mai poate disturba micile coterii si interese ale breslei scriitoricesti, se va vedea din ce in ce mai clar ca avem de a face cu unul dintre cei mai mari scriitori romani. Cu doar 4 zile in urma, a picat o veste napraznica: a murit Marin Mincu. Mie unuia imi suna absurd, mai ales ca vorbisem cu el la telefon cu doar doua ceasuri inainte sa se duca la jurnalul TVR Cultural, la care era invitat. Dupa ce si-a facut treaba, a picat de pe scaun si, dupa trei zile de stand by, a venit linistea... Marin Mincu ne-a parasit aproape in direct, asa cum a si trait. Inca nu reusesc sa diger asa ceva; miine plec catre Bucuresti, la inmormintare. Probabil ca va trebui, usor-usor, sa invat sa traiesc cu ideea... Am avut marele noroc sa ma numar, in ultimii ani, printre apropiatii sai. Pot spune ca Marin Mincu era departe de imaginea pe care frustratii sai inamici i-o confectionasera: era un generos cum rar am intilnit, un om tandru, cu umor si autoironie, de o verticalitate pe care am admirat-o mereu, de o noblete innascuta. Era la curent cu tot ce misca in literatura contemporana; avea o putere de munca iesita din comun: cind se urnea, nimic, dar nimic nu il putea opri. Asa se si explica opera vasta pe care a reusit sa o scrie. Marin Mincu nu era un resentimentar. L-am cunoscut bine si pot depune marturie: era mai degraba usor de ranit si se simtea, adesea, nedreptatit. Ceea ce, la o adica, a si fost. Onest cu sine insusi, dar si sigur de propria valoare, si-a afirmat mereu apasat punctul de vedere, fara sa tina cont de conventiile obisnuite in mica si levantina noastra lume literara. Marin Mincu era un european si nu se cobora la micile aranjamente de grupare, de gasca etc. El este cel mai independent scriitor de calibru pe care l-am cunoscut; aceasta incapatinare de a spu