Discut deseori cu Paul Cernat – multe şi mărunte (m-aş feri să spun că detaliile pitoreşti ale vieţii literare sînt întotdeauna semnificative, dar taifasul are darul să mai deschidă supapele umoralităţii). Cel puţin o dată pe săptămînă, îl întreb la ce volum va scrie pentru numărul următor. Dincolo de „gîlceava“ pe cărţi („Nu trebuie să ratezi romanul acela!“, „Cum, încă nu l-ai citit?“, „Ce minunăţie!“, „Ce prostie!“, „Ce radere meseriaşă ai făcut!“ etc.), ajungem şi la ce va face mai departe, peste pragul „criticii de întîmpinare“. I-am spus de nenumărate ori că el şi Bianca Burţa-Cernat vor trebui să dea, la un moment dat, o istorie a literaturii române de după 1989. Nimeni nu s-a încumetat să facă o asemenea istorie, dar provocarea este extrem de tentantă şi de generoasă. Această istorie ar trebui să lase deoparte culegerile de articole de reviste, rearanjate cronologic sau tematic, şi să fie o lucrare originală de la început pînă la sfîrşit. Replica lui Paul Cernat – „sîntem încă în miezul lucrurilor, vor mai trece cîţiva ani...“ – ascunde dificultatea interpretării, dar şi conştientizarea misiunii. Sînt convins că undeva, pe cîteva rafturi ale bibliotecii, Paul Cernat îşi adună fişele la cărţile pe care le citeşte şi le comentează. Am descoperit acribia şi am fost impresionat de promptitudinea cu care a participat la dosarele tematice pe care revista Observator cultural le-a consacrat cîtorva scriitori (Norman Manea, Radu Cosaşu, Mircea Horia Simionescu, Gabriela Adameşteanu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun). Contribuţiile lui Paul Cernat la aceste dosare tematice sînt un solid indiciu că „îl roade“ acest gînd despre o istorie a literaturii române după 1989. Pînă cînd se va apuca să o conceapă, cred că acest antrenament periodic al „critici de întîmpinare“ este necesar unui critic literar. Îmi place că Paul Cernat nu are iluzii şi nici nu acordă criti