Marinescu. Generalul de brigadă Gabriel M. Marinescu (1886-1940). „Gavrilă”, aşa l-au ştiut contemporanii. Aşa l-a însemnat în jurnal şi „Rex”, cu care juca pocker. Aruncând priviri temătoare şi şoptind în barbă, pe la colţuri, unii îi ziceau „Berilă”. Presa îl botezase „Prefectul poliţiei”. Cei din fotbal îl numeau „Împăratul”. Toată lumea vorbea despre el. De la puştii care fugeau de pe strada Sărindar şi vindeau ziare la Piaţa Rosetti ori pe bulevardul Regina Elisabeta, în faţa Eforiei, la simplii trecători pe la Hale şi Manuc, enoriaşii de la biserica Sf. Ciprian-Zlătari, microbiştii şi fotbaliştii interbelici, prostituatele de pe Griviţei, cele de la „Crucea de Piatră”, tâlharii de la Groapa lu’ Ouatu, şuţii din Dudeşti, „degetariştii” din Uranus, ceferiştii care-şi cereau drepturile şi primeau bastoane ori şefii partidelor politice, miniştrii şi afaceriştii vremii, cine-i acela care n-a auzit de Gavrilă Marinescu? Cine nu i-a rostit măcar odată numele? Cu teamă, cu recunoştinţă, cu admiraţie, cu slugărnicie, cu ură de moarte, cu invidie. Un personaj de roman tragic, a cărui flacără a ars un deceniu, cât a ars şi flacăra lui Carol al II-lea. Instrumentul Regelui pentru „les sales besognes”[1] (treburile murdare), la capătul unei perioade în care-i acoperise suveranului afacerile şi asasinate – şi, mai grav, ucisese pentru rege –, Gavrilă a pierit ciuruit de gloanţele legionare, în Noaptea Sfântului Bartolomeu (26/27 noiembrie 1940).
Curajos luptător, acoperit de glorie în Primul Război Mondial, cavaler al Ordinului Militar „Mihai Viteazul”, prefect al Poliţiei Capitalei, subsecretar de stat mai mulţi ani, ministru de Interne o săptămână, ministru al Ordinii Publice două luni, preşedinte al „Societăţii Poliţiştilor din România”, al Federaţiei Române de Fotbal Asociaţie, al Clubului „Venus” Bucureşti, sforar politic, om de lume, şmecher, bogat, mafiot,