Adrian Severin are o mare facilitate discursiva. De aici si o inclinatie auto-distructiva de a se lasa amagit de vorbe (mai ales de propriile vorbe). Crede in valentele magice ale cuvintelor. Este un mare maestru al palavragelii. Nimeni nu va plinge la caderea lui Adrian Severin (parafrazez aici inceputul unui editorial celebru al lui Noel Bernard despre Leonte Rautu). O cadere care de fapt a avut loc, in pofida incredibilei indirjiri a lui Adrian Severin de a nu tine cont de pozitia familiei sale politice, de prestigiul tarii, de ceea ce ar trebui sa-i dicteze un elementar simt al decentei. Pina si Ion Iliescu a iesit din convenabila-i tacere si a grait in acest sens. Nu exista nimic tragic in aceasta auto-ruinare a unui personaj de un imens orgoliu, un om care pina mai deunazi se visa comisar european. Adrian Severin a fost una din marile sperante ale FSN-lui. Amic apropiat al lui Adrian Nastase pe linia ADIRI, pretuit de hiper-consilierul iliescian Iosif Boda, el era vocea modernitatii intr-un grup altmineri dogmatic, vetust, eterogen si plin de relicve ale „academiei de partid" (unde, de altfel, lucrase si el). Versatil si prompt in replici casante, format ca jurist dar abil integrat in nomenklatura ideologica, Severin a devenit rapid unul dintre oamenii lui Petre Roman. A ajuns ministru al reformei si vicepremier (alaturi de Gelu Voican Voiculescu). A avut prudenta sa nu se amestece in tenebroasele intrigi urzite de Iliescu, Roman si Magureanu, a afisat un fel de independenta care, uneori, chiar era autentica. Cind a cazut guvernul Roman, Severin a invatat regulile jocului in opozitie (mai intii formala, apoi tot mai acuta). L-a urmat pe Roman si a devenit o figura centrala in PD. Cind s-a format guvernul algoritmat, s-a vazut instalat ministru de externe. A avut un rol important in calmarea frictiunilor romano-maghiare. Rivali din anii studentiei (unul a termin