Scandalul politic românesc care ne asurzeşte de ani buni a îngropat în uitare soarta românilor din teritoriile de la sud de Dunăre, Ungaria şi Ucraina, iar românii din Basarabia aproape că sunt priviţi la nivel oficial ca fiind alt popor. Entuziasmul cu care se reaprinseseră idealurile făuririi României Mari la începutul anilor ’90 a murit, loiali cauzei mai sunt doar câţiva români, şi aceştia risipiţi prin Biserică, prin presă, eventual prin mediul politic. Totuşi, acum câteva zile am trăit o experienţă care mă determină să fiu optimist. Pe 27 septembrie i-am întâlnit pe românii timoceni la ei acasă şi am înţeles că, oricât de mare ar fi nepăsarea noastră, a „fraţilor din ţară“, cum ne numesc timocenii, aceşti români vor supravieţui. Printre românii timoceni adunaţi la slujba de sfinţire a unei troiţe ridicate pe moşia familiei lui Duşan Pârvulovici, la Sarmanovaţ, sat românesc de lângă Negotin, străveche cetate românească timoceană, l-am cunoscut pe preotul Boian Alexandrovici. Om tânăr, acest preot, un adevărat cruciat al românismului, a înfruntat cu curaj răutatea autorităţilor statale şi bisericeşti sârbeşti, o răutate surprinzător de mare pentru un popor care se proclamă creştin-ortodox, în lupta sa de a ctitori o bisericuţă în satul românesc Malainiţa, un loc sfânt în care să se slujească în limba română. Mă gândesc la felul în care minorităţile din România, inclusiv cea sârbească, sunt tratate. Nu ştim ce drepturi să le mai recunoaştem, îi tratăm pe semenii noştri de alt neam, împreună locuitori cu noi, în ţara noastră, uneori mai bine decât pe români. În Serbia, doar românii din Banatul sârbesc se bucură de anumite drepturi, însă chiar şi în cazul lor standardele sunt departe de a fi asemănătoare cu cele de la noi. Românii din Timoc nu sunt recunoscuţi şi au fost supuşi timp de peste un secol la o sârbizare forţată. Abia după căderea dictaturii lui Miloşevi