Spuneam în editorialul de joia trecută că nu poţi eroda permanent potenţialul investiţional cu taxe şi apoi să te plângi n-ai companii care acţionează regional. Iar într-un text mai vechi scriam că nu prea diferă sloganul fesenist “Nu ne vindem ţara” de cel penelist “Prin noi înşine”, pentru că protecţionismul lipseşte economiile de capitaluri din exterior, care alimentează productivitatea şi bunăstarea. După care, cu capitaluri autohtone şi străine descurajate ce să vezi? Economia trece printr-o criză profundă căreia i se poate pune lejer diagnosticul de slumpflaţie (criză + inflaţie).

Şi totuşi, în perioada interbelică, când “Prin noi înşine” obstrucţiona capitalul străin, capitalul românesc era stimulat prin intermediul pieţei de capital, pentru că cele mai importante companii şi sectoare erau cotate la bursă. Asta permitea ca proiectele pe termen lung să se finanţeze prin emisiuni de acţiuni sau de obligaţiuni. Nu cum se întâmplă astăzi când puţinele resurse disponibile sunt atrase şi distribuite de bănci.

Instituţiile de credit se substituie practic pieţei de capital, dar cu riscul de a plasa pe termen lung, bani atraşi pe termen scurt. Şi, fireşte, că nimeni n-are vreo obiecţie ca băncile să acorde credite ipotecare, însă pentru a le putea atribui pe două-trei decenii trebuie să le securitizeze, adică să împartă riscul cu piaţa de capital. Piaţă care intră în contact cu fonduri mutuale şi de pensii, ori cu societăţi de asigurări. Iată, deci, cine trebuie să ofere bani de investiţii, cei care-i atrag pe termen lung. Fiindcă băncile ar fi normal să se limiteze în a furniza capital de lucru, care se corelează cu scadenţele scurte de la depozitele, nu să finanţeze portofolii de active imobiliare.

Exact aşa se întâmpla în perioada interbelică. Dar deosebirea fundamentală între “epoci” e dată de faptul că acum nu mai trăim într-un sta