De când m-am trezit, îmi răsună urechile de îndemnuri patriotarde. Ţara, îngheţată până-n măduva aeronavelor înţepenite pe Otopeni, pare a sărbători cu de-a sila şi de a se bucura cu forţa de Ziua Naţională. Eu sărbătoresc prin muncă, exact ca-n fiecare an, că viaţa la particular e pe bani reali. Aşa ne-au învăţat comuniştii că se face şi tind să ne oblige fascistoizii portocalii. Doar că, în timp ce primii înfiinţau locuri de muncă, ăşita de azi le desfiinţează, dar nici nu-şi achită obligaţiile sociale.
Nu-mi plac efuziunile forţate şi nu cred că foloseşte la ceva să-ţi strigi în gura mare mândria de a fi cetăţean român. În primul rând, pragmatic, fiindcă nu văd nici o şmecherie în a fi român. Şi nici nu mi se pare mai înălţător, mai de bonton ori mai profitabil să fii român decât surinamez ori cetăţean al Insulei (arhipelagului?) Kiribati. În al doilea rând, pentru că nu văd nici un merit în a te fi născut într-un spaţiu geografic oarecare, fie el şi România. Naşterea e rezultatul fizic al unui act sexual, iar fătul (ulterior, omul) n-are nici măcar un rol consultativ. Iese din mamă şi gata, n-are de ales. Şi iese exact acolo unde se întâmplă să fie localizată geografic, la momentul durerilor facerii, mama. La mine s-a întâmplat ca locul naşterii să fie România, la soră-mea – actuala Ucraina, la prietenul meu (cetăţean român) Yilmaz – Turcia. Nici unul dintre noi nu-mi pare a fi mai român decât celălalt şi nici mai virtuos, merituos, hărăzit de Ăl de Sus, indiferent cum ne place să-i spunem. Ne achităm cu aceeaşi conştiinciozitate de obligaţiile pe care ţi le impune statutul de cetăţean român şi, uneori, se întâmplă să beneficiem de drepturile ce decurg din calitatea noastră oficială. N-avem nici o contribuţie la performanţele obţinute pe plan mondial de conaţionali de-ai noştri şi, în egală măsură, nu suntem cu nimic vinovaţi de (sau complici la)
