In istoria politica post-decembrista, Crin Antonescu ocupa, fara indoiala, un loc aparte. Nu s-a remarcat prin idei originale, prin strategii novatoare, prin imaginatie tactica, ci mai degraba, cum scria Dan Tapalaga, printr-o flexibilitate de gumilastic, prin sarituri ametitoare de pe urma carora a stiut sa nu pateasca niciodata mai nimic.
Cade mereu in picioare. Il caracterizeaza o versatilitate fabuloasa, nicidecum o consecventa intru principii. Supraliciteaza, ii place sa joace, sa parieze, sa riste chiar cand nu are spatele acoperit. Daca aceste atribute psihologice ar fi fost dublate de ceea ce se cheama l’esprit de serieux, poate ca ar fi fost intr-adevar un om politic de
seama. N-a fost sa fie astfel.
Dotat cu o mare inventivitate retorica, obstinat iluzionist, de la debutul politic in PAC la apoteoza actuala in PNL, Crin Antonescu a mimat mereu o deschidere spre valorile societatii deschise, a izbutit uneori sa genereze chiar sperante intre oameni respectabili care preferau sa nu observe plasticitatea incredibila, spectaculosul camelonism al fruntasului liberal, un fel de Zelig al politicii romanesti (nu este, ma grabesc sa o spun o insulta, cu pur si simplu o analogie cu personajul lui Woody Allen). Se transforma in functie de atingerea unor persoane influente (la inceput N. Manolescu, apoi Zoe Petre, Emil Constantinescu, Valeriu Stoica, Calin Tariceanu, Dinu Patriciu).
Idiosincrasiile unora in raport cu Traian Basescu, ori cu PD-L, ori si cu primul si cu ceilalti, i-au asigurat lui Crin Antonescu, in 2009, un sprijin deloc neglijabil din partea unor membri onorabili ai lumii intelectuale. De la Dan Grigore la Smaranda Enache, de la Caius Dobrescu la Victor Neumann, de la Zoe Petre la Lucian Boia, oameni de
care ma leaga vechi relatii amicale, bazate pe idealuri democratice comune, au decis sa-l sprijine pe Crin Antonescu