Vava Stefanescu in Julieta de Andras Visky (TN Cluj, regia: Mihai Maniutiu) Deschizand, saptamana trecuta, mini- seria "Retrospectivelor" dedicate stagiunii 2005-2006, observasem ca dramaturgia straina s-a prezentat, parca, mai bine (sub raportul varietatii si calitatii) in comparatie cu precedentii ani teatrali, dar ca literatura dramatica autohtona a marcat, in schimb, un recul. Vina pentru aceasta situatie se imparte intre dramaturgi, directorii de teatre si regizori, cei din urma continuand sa fie, pe scena romaneasca, dictatori absoluti. Iar ceea ce dicteaza ei nu este, adesea, la inaltimea pretentiilor.
Este vorba atat de pretentiile lor (estetice, dar si financiare), cat si de pretentiile celor ce le receptioneaza produsele, adica spectatorii inocenti (tacuti, indeobste, ba chiar - vezi aplauzele nediferentiate - complezenti) si cronicarii vigilenti (mai vorbareti, din pacate, prin colturile de foaier decat in colturile de pagina). Intr-adevar, cu exceptii minime, regizorii nostri afiseaza aere de mari creatori - materializate, de pilda, in expresia "un spectacol de... (Cutarescu)", care inlocuieste in multe cazuri traditionala formula "regia (artistica)... Cutarescu". E un detaliu in aparenta neinsemnat, dar care spune destule despre orgoliul cate unui "director de scena" - alta expresie de succes printre oamenii nostri, carora, probabil, originea anglo-saxona a sintagmei (insemnand, in spatiul nativ, tocmai "regizor") le suna mai maret decat franco-germanul "regisseur", pe care, tradus, il foloseste lumea proasta. Notez, in treacat, ca mizanscenele purtand semnatura lui (de exemplu) Sir Peter Brook nu defileaza pe nicaieri sub inscriptia (net discutabila, ca gust) "un spectacol de...". Dar, ce-i drept, nici Sir Peter nu e Cutarescu.
Dincolo, insa, de filologie, daca stagiunea comentata e calificabila (si, dupa parerea mea, este) drept