Prima imagine, care se asociaza in memoria vizuala cu numele unei persoane, e si cea mai autentica.
Spui, bunaoara, Popescu si, cu ochii mintii, il vezi, ca intr-o secventa de film, furata cand treci iute prin dreptul usii, pe acel Popescu de demult pastrat cu indaratnicie in depozitul principal de amintiri de memoria ta selectiva. Dar cu ce criterii opereaza aceasta memorie independenta, care nu tine cont de ce ai fi dorit tu poate sa-ti ramana de la niste oameni, nu stie nimeni. Am cunoscut o multime de Popesti, insa prima fulgerare de imagine, care nu dureaza decat a mia parte dintr-o secunda, e a Popescului care-si luase, habar n-aveam cu ce ocazie si mai ales cand, un pseudonim ce trimitea cu gandul la primii nostri domnitori.
Ciudat e ca schimbarile in identitate, in loc sa te starneasca, sa te faca prudent, te elibereaza parca de o grija. Lasa omul in pace, are el un motiv! Totusi, pe Popescu-baza nu din cauza transplantului de nume mi-l amintesc cel dintai, ci datorita costumului de stofa subtire brun-deschis, pe care-l purta cu cravata fie vara, fie iarna. Costumul - era sa zic reflex: uniforma - , fiindca omul era inalt si zvelt, ii cadea ca turnat. Ceea ce-mi starnea in subconstient, desigur, unele mirari nedeslusite erau camasile. Albastre, kaki si rozalii, intotdeauna curate, cu urme de luciu de la masina de calcat si, cu toate astea, nepotrivite. Nu numai cu croiala hainelor si cu mersul batos al Popescului, ci si cu biroul unde lucra, cu noi, colegii din sectie, cu cladirea, cu strazile pe care le bateam, cu orice. Acum, stiu ce ma intriga: omul nu purta un costum, purta intr-adevar o uniforma. Fiind un infiltrat al nu stiu carei directii din MI, se imbraca regulamentar, cu uniforma de civil din dotare. Mai tarziu, cand m-am prins ca vreo cativa din colegii pe care i-am avut prin redactiile pe unde am trecut purtau si ei mereu aceleasi cost
