Ți-am spus că am pregătit o surpriză pentru azi, nu? Ştii cum am tot insistat că diferența o faci în timpul tău liber? Dacă nu te-ai prins încă la ce m-am referit, ei bine acum vei înțelege.

Află că am lăsat în urmă comoditatea apartamentului meu şi sala pentru o aventură de zile mari. M-am pregătit sufleteşte pentru a bate munții în lung şi lat, până obosesc. Am fost la Predeal şi nu m-am putut abține să nu pornesc hai-hui pe traseele marcate pentru urcări şi drumeții, departe de drumurile principale. Exact ca atunci când eram mică.

Am deviat dintr-o dată de la şosea şi m-am trezit în pădure. În fața mea, o cruce albastru deschis pe fundal alb vopsită pe o rădăcină de copac, semn de traseu până în aproprierea gării din stațiune. Înainte, părea să fie un deal cât de cât abrupt şi apoi o coborâre uşoară până în sânul civilizației. Părea.

Adevărul e că traseul meu de câteva minute s-a transformat într-un urcuş la deal de o oră, timp în care mă opream să îmi trag sufletul sprijinită de trunchiul fiecărui copac mai rezistent din calea mea. Am mers cu ochii în pământ, la vreascuri, pietre ude şi noroi, plus ocazionalele rădăcini dure de copac ce formau scări oportune pentru ținerea echilibrului. Semnele de marcaj tot apăreau în stânga şi dreapta, jos şi tot mai sus. Whaaaat?!

Nu m-am rătăcit cu adevărat, poate şi pentru că marcajele traseului apăreau destul de des şi aveam semnal la telefon :)) Dar țin să spun că obosisem, transpirasem, aerul rece îmi înțepa cerul gurii şi ca să mai fac câțiva paşi trebuia să trag efectiv de picioare. Cu chiu cu vai, am reuşit!

Dar crezi că s-a terminat? Am zis să mai urc puțin de la cota 1400 (unde, trebuie sa fiu sinceră, am ajuns cu telecabina ). Picioarele déjà opuneau rezistență comenzilor mele de înaintare şi țin minte că m-am gândit ,,să vezi ce febră musculară o să mă prindă…” (şi acum o simt) D