Nici România, nici celelalte țări membre nu s-au putut întoarce acasă cu o sumă precisă de la Consiliul European.
Consiliul European de la Bruxelles, desfășurat între 22 și 23 noiembrie, s-a încheiat fără atingerea unui acord la nivelul celor 27, deznodământ de altfel previzibil, judecând după numărul extrem de mare de poziții, uneori ireconciliabile, exprimate mai ales de marii contribuitori la bugetul UE, cum ar fi Germania, Franța sau Anglia. Țările cu pondere medie în fondurile UE au constituit o a doua categorie la masa negocierilor, a treia fiind cea a țărilor relativ nou-venite, precum România, care au serioase dificultăți în absorbția fondurilor europene, înregistrează întârzieri masive în antrenarea măsurilor care decurg din Tratatul de aderare și, evident, contribuie cu sume relativ mici la bugetul Uniunii. Toate acestea pe fondul general al crizei economice, care, departe de a da semne de slăbire, amenință cu o nouă escaladare a curbei. Recentele manifestații din Spania, Anglia, Italia au arătat în ce măsură guvernele naționale sunt în dificultate în fața unor bugete subțiate și a unor politici, se pare, ineficiente de contrabalansare a efectelor crizei. La consecințele oricum negative ale crizei la nivel european se adaugă, în cazul românesc, o gestionare mai mult decât defectuoasă, încă de la început, a fondurilor europene, problemă recurentă a guvernelor care s-au perindat de-a lungul ultimilor ani și care au culminat cu înghețarea plăților pe anumite programe structurale.
Problemele României nu se opresc însă aici. Trecând peste dificultatea, să spunem, obiectivă a unor negocieri unde sunt în joc marile finanțări legate de Politica Agricolă Comună (țări ca Franța sau Spania fiind, în această privință, direct interesate), guvernarea din ultimele luni a aruncat peste România vălul suspiciunilor legate de ner
