Sînt spectacole care rămîn în istoria teatrului, altele care sînt uitate imediat cum s-au terminat, şi o a treia categorie, cea mai numeroasă, din care se păstrează personaje, scene sau decorul. Pescăruşul de Cehov, montat de curînd de Andreea Vulpe la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti are cinci puncte forte şi nu mă refer aici la modul în care Cehov îşi caracteriza piesa: ”o comedie, ... peisaje (priveliştea unui lac), o mulţime de conversaţii despre literatură, puţină acţiune şi cinci puduri de dragoste”.
Primul este iconul piesei înseşi: lacul. Plin de romantism şi de melancolie, lacul reflectă aproape diabolic dramele de pe maluri. Pe stăvilar împuşcă Treplev pescăruşul, pe malul lacului este scena teatrului gîndită pe principiul matrioşkăi (în ramă) şi tot acolo se consumă tragediile Hamleţilor de provincie. Cu ajutorul scenografului Dan Titza, Andreea Vulpe răstoarnă perspectiva spectatorului: lacul este în sală (făcut la vedere din umbrele), iar publicul este adus pe „mal”, adică pe scenă. Distanţa confortabilă faţă de acest simbol tragic este astfel abolită, iar spectatorul este azvîrlit în miezul dramei.
Un alt punct tare este finalul spectacolului. Cehov încheie piesa cu sinuciderea lui Treplev, anunţată de doctorul Dorn. Andreea Vulpe adaugă încă o scenă, reacţia Maşei, care îndurerată pînă la nebunie, se îndreaptă spre lac. Încă o sinucidere? Ar fi fost o soluţie prea simplă. Maşa traversează stăvilarul („cine ştie ce simbol e şi ăsta”, cum spunea Zarecinaia despre pescăruş) şi ajunge acasă, la familia pe care atîta vreme a ignorat-o. Învaţă să îndure, după cum tot Zarecinaia a concluzionat. Replică din seria viselor doborîte de realitate, „să îndurăm” are ecouri în alte finaluri din tetralogia cehoviană: „să muncim” (Unchiul Vanea”) sau „mîine plec să lucrez la fabrica de cărămizi” („Trei surori”). În spectacolul ploieştean, replica şi-
