Petre Ţuţea a trăit, până s-a stins, într-o odaie care nici măcar nu era a lui. El, care lăuda mereu poporul român, certându-se pentru asta cu Cioran, ieşind din puşcărie, scapă o vorbă care nu i se potrivea: Cum am putut fi atât de idiot încât să fac treisprezece ani de puşcărie pentru un popor de tâmpiţi? Te cutremuri. Ţuţea şi-a lăudat mereu neamul. Schelet aşternut pe un pat al singurătăţii, scapă aceste vorbe pe care nu le-a mai reconfirmat. A murit cu dragostea, reîmprospătată zilnic, cu fiecare respiraţie care i-a mai fost îngăduită, pentru ai lui. Cam aşa spunea ascetul filosof al dragostei. Mereu. Mereu. Îmi iubesc neamul iar dragostea mea se dăruie lui. Ţuţea a iubit oamenii, chiar şi pe cei care l-au batjocorit în temniţe, români şi ortodocşi ca şi el care era fiu sau nepot de preot. M-am întrebat de ce Petre Ţuţea, care a suferit şi îndurat toate caznele, până la strivirea trupului său, capabil şi incapabil să mai ducă, a rămas încarcerat în dragoste. A scăpat, ca Iisus pe cruce, acel Eli, Eli, lama sabahtani. Simţea că Dumnezeul poporului lui l-a părăsit, sau că acel popor s-a părăsit pe sine?
Într-o emisiune a Luciei Hossu Longin, un gardian povesteşte cum i-a administrat nişte picioare în burtă unui ţăran chiabur, proprietar al unui viţel pe care-l tăiase. De ce l-ai tăiat mă tâlharule? – îl chestionează colonelul cu patru clase, de o vârstă cu copiii ţăranului întemniţat şi îi mai articulează un bocanc în burtă. Am crezut că viţelul era al meu, spune stins întemniţatul. Sunt bolnav, zice ţăranul, de vârsta tatălui celui care-l prigonea, nu mă mai bate. Simţeam nevoia să-l bat, declară, la vârsta pensiei, călăul. La un moment dat am crezut că e tata. L-am bătut mai departe. Să-l strivesc, să-l umilesc. Nu înţeleg de ce, recunoaşte el.
Produce poporul român astfel de specimene? A produs, produce şi va produce mai departe. Rărirea l