Trăim într-o lume plină de concepte de calitate, indicatori şi procente şi „a măsura înseamnă a şti“. Se măsoară viaţa de la început şi până la sfârşit, prin indicatori de calitate a vieţii şi, de ce nu, de „calitate a morţii“. O fundaţie din Singapore, sprijinită de Economist Intelligence Unit, a avut ideea să indexeze 40 de ţări după „calitatea morţii“ (sau, mai bine-zis, după calitatea îngrijirii la sfârşitul vieţii). Astfel, au fost efectuate şi prelucrate interviurile date de un grup de experţi (medici, specialişti în îngrijiri paliative, economişti din sănătate, sociologi), în majoritate din mişcarea hospice din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. „Indexul morţii“ este alcătuit din evaluarea a patru categorii de parametri cu pondere diferită (socotită în procente), şi anume: mediu ambiant propice sfârşitului vieţii (20%), care cuprinde speranţa de viaţă, numărul de medici, valoarea produsului naţional brut şi procentul alocat sănătăţii; disponibilitatea de îngrijiri necesare la sfârşitul vieţii (25%); costurile îngrijirii la sfârşitul vieţii (15%); calitatea îngrijirii la sfârşitul vieţii (pond Publicitate erea cea mai ridicată, 40%), care cuprinde preocupările populaţiei pentru perioada de sfârşit de viaţă, disponibilitatea medicamentelor împotriva durerii, transparenţa în comunicarea medic-pacient, acreditarea personalului care acordă îngrijiri la sfârşitul vieţii*. Valoarea „indexului morţii“ s-a notat cu cifre de la 0 la 10 (scorul cel mai ridicat). Din cele 40 de ţări indexate, jumătate au obţinut un scor de peste 5. Ţările cu cel mai ridicat index sau care dispun de cele mai multe servicii necesare unei bune îngrijiri la sfârşitul vieţii, sunt Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Irlanda şi Belgia. Ultimele cinci ţări de pe listă, cu cel mai scăzut nivel de calitate a îngrijirii la sfârşitul vieţii, sunt Mexic, China, Brazili