Că veşnicia s-a născut la sat e lucru ştiut (şi de atâta vreme rostit). Dar cât să ţină oare o clipă de... veşnicie? O zbatere de pleoape, cât să ţină? Să zicem... 600 de ani?! Cât adună, în crugul lor, Şişeştii, Plopişul ori Şurdeştii – sate vrednice "de pe Fisculaş" (adică din acea parte a nordului extrem românesc aflată "pe graniţa" dintre Ţara Chioarului şi Maramureşul istoric)? De-o fi ori nu atâta timpul "clipei celei veşnice ce ni s-a dat" (vorba poetului născut dincoace de ramura estică a Carpaţilor) nu ştim. Dar oamenii din cele trei sate mai sus-pomenite s-au bucurat de măreţia ei, în cea de a doua zi de Paşti, luni, 25 aprilie, când au aniversat 600 de ani de atestare documentară într-un act administrativ datând din anul 1411. Sărbătoarea a fost organizată de Primăria şi Consiliul Local Şişeşti (primar Gheorghe Bud).
Şi pentru că o atare sărbătoare se cuvine a fi celebrată pe măsură, moroşenii şi-au pus pe ei straiele cele bune, lucrate după tiparele strămoşilor, împodobite cu mărgele, ori cu modele geometrice sau florale, ori cu "ciur găurit" (broderie spartă), au pregătit bucatele, au scos din cele pivniţi horinca (pusă în sticle în care ăi mai meşteri montaseră, în chip minunat, câte o scăriţă de lemn – om vorbi noi şi despre meşteşugul ăsta cândva!) şi au dat drumul la dans şi la joc. Nu înainte însă de a primi binecuvântarea preotului satului, după liturghia oficiată în biserica din Şurdeşti, ce-şi află locul în patrimoniul UNESCO, fiind cea mai înaltă biserică veche din lemn din lume. Dar să nu vă închipuiţi că s-au pornit ei la dans aşe, ca fitecine, oarecând. Nu... ci jocul şi dansul s-au circumscris unui ritual mai vechi poate decât cei 600 de ani de atestare documentară a acestor mândre sate de pe Fisculaş. Căci obiceiul locului spune că-n a doua zi de Înviere se ţine "Udătoriu’", ritual agrar ale cărui rădăcini se pierd în trecut.
