Acum exact o luna publicam in paginile acestei re­vis­te (17-23 iunie 2008) un articol despre ortodoxia Mi­tro­po­litului Nicolae. Cele patru saptamani scurse de atunci au adus in prim plan mai multe fenomene tipice pentru var­sta sociala a Romaniei de azi. Inainte de toate, prea pu­tini dintre cei care au scris in presa despre acest caz au si inteles cu adevarat despre ce este vorba. Confuzia a dominat categoric reflectarea jurnalistica a unui episod eminamente eclesial. La aceasta confuzie au contribuit chiar unii reprezentanti catolici (de ambele rituri), prin po­zi­tii, comunicate de presa si scrisori mai curand populist-emo­tionale si prea putin responsabile din punct de ve­de­re eclesial. Apoi, oamenii de cultura sau din alte dome­nii, care si-au exprimat solidaritatea cu Mitropolitul Nico­lae, nu au fost mai bine informati decat cei din media. Ei au invocat argumente complet improprii, adunand me­re­le cu perele pe simplul motiv ca sunt fructe. De aici s-a nas­cut si intretinut nu doar ideea unui relativism unio­nist, dar si impresia complet falsa a unui conflict intre or­to­docsi si greco-catolici sau chiar dintre ortodocsi si toti heterodocsii Romaniei si ai universului. Refuzand asu­ma­rea problemei in profunzime, partizanii acestui ecu­me­nism superficial, la limita dintre ignoranta militanta si co­rectitudinea politica, au preferat analizei serioase ghe­rila mediatica. Cum era de asteptat, ferocitatea pacifica a unora a primit drept raspuns, cu cateva exceptii nota­bi­le, duritatea apologetica a celorlalti. Tacerea vinovata a Mitropolitului, in tot acest rastimp, a alimentat procesul uluitor de convertire a infractiunii bisericesti in eroism ci­vic pe socoteala unei periculoase polarizari intre presu­pu­sii fundamentalisti si declaratii (sau doar suspectatii) ecu­menisti din BOR sau din spatiul social, pana de curand, neutru confesional. Mai departe, nu e