Portretizarea demersului terapeutic ca fiind un act de cârpeală ce ţine de factori non-medicali - socio-economici, politici de sănătate etc. - devine inerentă, impactând atât viaţa şi sănătatea pacientului, cât şi misiunea profesioniştilor din sănătate care în multe situaţii pot petici pe alocuri în funcţie de aceşti factori.
Demersul terapeutic de calitate reprezintă la ora actuală una din provocările majore ale profesiei medicale, având impact pe întreaga societate.
Cum tratăm pacientul? Cu ce tratăm pacientul? Cum se tratează pacientul însuşi? Iată o sumedenie de întrebări care atrag cu sine controverse şi provocări dincolo de sfera medicală efectivă. Să le luăm pe rând.
Cum tratăm pacientul? Evident, în baza cunoştinţelor bine acumulate în decursul multor ani de studii care şlefuiesc partea teoretică şi practică, pacientul este investigat şi diagnosticat şi potrivit ghidurilor terapeutice, experienţei de cazuistică raportate la situaţia particulară a pacientului, este aleasă o opţiune (de cele mai multe ori un golden standard). Lucrurile par extrem de simple, însă, cum tratăm pacientul în condiţiile în care acesta nu-şi permite financiar acel golden standard cu tot ceea ce presupune el - o anumită dietă, o anumită medicaţie etc. Sau ce facem în situaţia în care am învăţat despre un tratament cum că ar fi exact ceea ce-i trebuie pacientul, e golden standard, se aplică în multe ţări civilizate, dar nu este disponibil în România? Deşi pacientul trebuie informat despre alternative la care trebuie să aibă măcar acces. Şi ca să fiu mai exactă, la nivelul anului 2002, de exemplu, în România, imunoglobulina utilizată în profilaxia hepatitei B la nou-născuţii proveniţi din mame care aveau hepatită B era indisponibilă. Pentru a detalia puţin lucrurile, în condiţiile în care mama are hepatită B, pentru a minimiza riscul ca nou-născutul să contracteze boa