Gheorghe Bâgu a fost arestat pe 14 octombrie 1948. Era eliberat în martie 1951, după ce văzuse chipul roşu-sângeriu al comunismului, pe traseul fenomenelor fatale Piteşti – Canal. Sursa: Vlad Stoicescu

Începând cu 22 decembrie 1989 a plâns două săptămâni încontinuu, de bucurie: după patru decenii nu mai era urmărit zilnic de Securitate. Astăzi, acest supravieţuitor calm stă la bloc şi aşteaptă zilele calde ca să picteze, pe balcon. Viaţa sa a învins deja memoria terifiantă a Piteştiului. Acolo unde a învăţat Luceafărul pe de rost. 92 de strofe pe care, la 85 de ani, Gheorghe Bâgu încă le recită fără greşeală.

Pe 14 octombrie 1948, Iaşiul era un oraş trist. Pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva devenise, dintr-o rutină religioasă, un act de curaj. Partidului nu-i trebuiau sfinţi. Gheorghe Bâgu avea 24 de ani şi era absolvent nelicenţiat de geologie şi pedagog la Liceul ”Aurel Vlaicu”.

Era cald când l-au arestat. O seară de toamnă în care se plimba, fără sacou, printr-un Iaşi trist. Cineva îl trădase. Ajunsese cu o seară înainte în oraşul teilor lui Eminescu şi înnoptase la nişte colegi. A doua zi l-au invitat la o plimbare. ”Eram doar în cămaşă, cu capul descoperit, şi a venit un prăpădit în faţa mea: ’Legitimaţia, vă rog!’. Mi-am dat seama că mă pârâseră. Zic: ’Gata, hai la puşcărie!’”.

Gheorghe Bâgu era simpatizant legionar. N-a fost niciodată un legionar ”cu acte”. Îl desparte de mişcarea extremistă, care a atras ca un magnet tinerii intelectuali ai României intebelice, o concepţie prea boemă despre viaţă. Îi lipseşte, cu desăvârşire, înverşunarea. Nu poate fi radical. Un aspect foarte concret: nu crede că trebuie să renunţe la bucatele alese pentru un post creştinesc ”clasic”. Gheorghe Bâgu gândeşte altfel: ”Dacă Dumnezeu ne-a lăsat atâtea bunătăţi, de ce să nu ne bucurăm?”.

O ARESTARE LA SFÂRŞITUL