Ion Ianoși este, probabil cel mai important gânditor al stângii de la noi. Om de o cultură impresionantă (în special pe filiere rusă, maghiară și germană), estetician de mare suprafață și filosof, profesorul nu și-a negat niciodată convingerile marxiste.

În general îi apreciez mult pe oamenii care rămân fideli ideilor lor chiar și atunci când circumstanțele politice nu le mai sunt favorabile. Nu m-aș fi așteptat de la Ion Ianoși să se transforme peste noapte în vreun François Furet, dar mi-aș fi dorit mult ca atunci când discută specificitatea regimului comunist să ia în considerare toate elementele acestuia și să le analizeze în substanța lor, mai ales că a acoperit întreaga perioadă a regimului comunist în calitate de martor direct și chiar de participant activ la unele evenimente. În principal, viziunea lui Ion Ianoși asupra comunismului românesc se apropie de cea a lui Ion Iliescu. La fel ca fostul președinte, gânditorul marxist este convins că Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu „au întinat” idealurile socialismului, dar că acesta nu și-a spus încă ultimul cuvânt. Mai mult, crede Ion Ianoși, „cu timpul nu este exclus ca principiile «comunismului» să-și redobândească o anumită onorabilitate” (p. 829).

Cu adevărat dezamăgitoare mi se par comentariile pe care profesorul le face asupra Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România. În buna tradiție comunistă, Ion Ianoși începe prin a-i descredita pe cei consideră responsabili de acest Raport: președintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu (care își „alimentase aversiunea față de mai marii timpului” ca urmare a căderii în dizgrație a familiei sale și, implicit, a pierderii statutului de privilegiați, membri ai protipendadei din „Cartierul Primăverii”), și președintele României, Traian Băsescu, despre care spune că beneficiase din plin de avantajele