Imediat după constituţionala-i suspendare din funcţie, a început în forţă, cu un soi de aer demn, campania electorală. Marţial, de la pupitrul Cotrocenilor, ne-a anunţat că n-avem de ales şi că trebuie să ne vedem la urne. După aia, s-a întors circu-n oraş. Toată lumea-l persecuta, postura de victimă de profesie îl şi avantaja de minune, rezista cu dinţii încleştaţi.

Ce nu făcea el pentru statul de drept, colţ cu triumful democraţiei? Zi după zi, a rupt ecranele televizoarelor, s-a dat peste cap, şi-a mobilizat sinecuriştii, a mârăit ca un câine turbat la toată lumea care i se părea că-i stă-n cale, a ameninţat, s-a întâlnit prin pieţe cu poporul lui (juma' de milion de lei vechi bucata şi-un pachet cu hrană rece pe zi), dar tot n-a ridicat acu-n sondaje peste 30%. Visurile de întoarcere triumfală i s-au năruit. Aşa că farsorul a ales varianta cea mai jenantă şi mai umilitoare pentru un om politic: îndemnulul electoratului propriu la boicot. Decât o înfrângere demnă, mai bine o revenire ruşinoasă-n lux. Sub pulpana imunităţii penale, că asta-l macină cel mai tare...

Până la urmă, marele curajos de odinioară, regele băilor de mulţime, neînfricatul şi neînvinsul în luptă electorală dreaptă, după ce s-a umilit la familia lui europeană cu nimic mai curată decât el şi la oricine avea de produs un ban în România, face ce ştie să facă mai bine. Dă (cu rahat în adversari) şi fuge (boicot la referendum). Acum câţiva ani, întoarcerea la poporul suveran era legitimarea lui politică. N-apucai să zici ceva, te şi chema la referendum. În definitiv, plebiscitul e oriunde-n lume chintesenţa democraţiei. Altă formă de consultare politică mai legitimă n-a reuşit omenirea să inventeze până-n ziua de azi. Acu-i pute referendumul, îl boicotează oficial. Cică-i in desfăşurare o lovitură de stat prin vot popular. Strigă după observatori străini. Mai are să cheme Căştile Alba