Dragă Marius,
Îți scriu de "La mulți ani!" ție pentru cei 20 de ani de Jurnalul Național și te rog să nu-mi cenzurezi pentru prima oară în viață textul doar pentru că e despre tine. Îți scriu ție pentru că atunci când deschid Jurnalul Național îți văd caietul în care îți notezi inepuizabilele-ți idei. Îți văd chipul din ziua când, transfigurat, ne-ai anunțat că ai fost jefuit. Am crezut că ți-au spart casa, că ți-au luat bani sau cine știe ce obiecte de valoare. Îți spărseseră mașina și îți luaseră caietul cu idei. Te-ai liniștit cu greu, abia după ce ai înțeles că nu ți-au luat capul, totul putea fi recuperat. De acolo au venit caravana Descoperirea României, de acolo Mișcarea de Rezistență, de acolo edițiile de colecție, de acolo muzica, de acolo cărțile, de acolo interviurile cu oameni în fața cărora m-ai așezat și m-ai obligat să pun întrebări deștepte când mie îmi venea să tac o viață.
Îți scriu ție pentru că atunci când deschid Jurnalul Național îți văd inima împingând cu bătăi perfecte stratul de protecție în care ai combinat aroganță, răutăți, vulgarități câteodată doar-doar nu se va prinde chiar toată lumea că tu ești numai inimă pentru ziarul acesta pe care îl faci în continuare în hala veche, cu tocuri de lemn mâncate de vreme, chiar dacă azi este înghesuit într-o cameră mică, mobilată modern. Îți văd plămânii respirând aerul din tipografia de acum opt-nouă ani și degetele atinse de cerneala primei ediții pe care nea Gigi Stancu o aducea pe lumină, în timp ce pe ultima (a treia sau a patra uneori) o așteptam și la 3 dimineața.
Te văd acum, la biroul dotat cu toate uneltele moderne, unduind stiloul pe coala de hârtie lent, tacticos, sfidând computere și servere și imprimante pentru că articolul tău de 20 de ani e scris pe hârtie.
În ultimii ani am văzut ziare falimentând, am văzut ziare coborând în sclavie, am văzut ziare murind de compr
