Nu mai ştiu dacă monumentul istoric din Copăcioasa a supravieţuit ploilor din această vară, şansele sunt puţine. Între timp, şi pe casa în care locuiesc a apărut o placă la fel, după tipicul prevăzut în aceleaşi norme metodologice, oficiale de acum şase ani.
Spre deosebire de casa Popescu din satul din Gorj, casa unde locuiesc e în mijlocul Bucureştiului. A fost clasată pentru că face parte dintr-un mic ansamblu (în fund de sac) şi are o arhitectură caracteristică pentru anii 1930. În rest, păstrând proporţiile, lucrurile stau cam la fel. Grilajul de metal este acoperit cu o tablă ruginită. Curtea are pavajul ruinat şi brazdele laterale pentru flori desfiinţate. Feroneria art-deco nu se vede de cârpeli şi intervenţii la întâmplare. Dintre cele cam o sută zece ferestre din faţade, cel mult cincisprezece mai amintesc de arhitectura originală, restul au fost înlocuite cu termopane de plastic şi arată ca nişte ochi acoperiţi de albeaţă. Coviltire improvizate la balcoane, fire, antene parabolice şi cutii de branşament agăţate fără noimă desăvârşesc peisajul clasat ca monument istoric.
Cele două case, oricât de diferite ar fi, au cel puţin trei lucruri comune. Amândouă monumente istorice declarate prin lege şi înscrise pe celebra listă. Amândouă protejate de aceeaşi lege care trebuie să asigure transmiterea lor către viitorime. Amândouă pe zi ce trece mai alterate, mai puţin monumente, mai puţin protejate.
Şi în Capitală, şi la Copăcioasa funcţionează aceleaşi măsuri, responsabilităţi, prescripţii, proceduri de restaurare şi pedepse pentru distrugerea patrimoniului. Şi oricine din sistem va spune că toate textele de lege, toate normele şi toate regulamentele în funcţiune la noi sunt de nivel european, că protecţia patrimoniului construit este asigurată prin legile cele mai bune. Şi că e nevoie de mai multe pedepse, mai multe penalizări, de m
