Noi, românii, ne-am obişnuit să asociem cuvântul „jeleu” cu un fel de dulciuri gumate, însă termenul nu trebuie legat numaidecât de acestea. Dacă deschidem la pagina dedicată din „Larousse”-ul gastronomic, atunci aflăm că există „jeleul de bucătărie”, deserturile pe bază de jeleu, şi tot cu termenul de „gelée” e desemnată o rudă a dulceţurilor şi gemurilor. Acum, că am stabilit care sunt aceste deosebiri, să spunem că mai există o clasificare: avem jeleuri de... frupt şi jeleuri de... fructe (adică, de post, cum s-ar zice).
„Gelée de cuisine” este un preparat translucid, care se obţine prin răcirea unui lichid concentrat, în care au fiert oase şi zgârciuri, date fiind elementele gelatinoase pe care acestea le conţin. Suntem, astfel, într-o adevărată familie. De cuvinte. Jeleu, gelatinos, gelatină... Există diferite astfel de jeleuri, „blonde sau brune” (vorba cântecului, în care însă despre altceva era vorba), care se pot obţine în mod natural (din oase şi zgârciuri) sau pot fi „ajutate” cu elemente care să le sporească gradul de limpezime şi puterea de gelificare (de obicei granule sau foi de gelatină, care la rândul lor sunt obţinute prin fierberea până la reducţie a supei din oase şi zgârciuri). Pentru aceasta, cele mai bune sunt cele de vită, pui ori peşte. Înrudit cu aspicul (sau piftia), jeleul „de bucătărie” este folosit pentru garnisirea platourilor cu carne sau pentru „lustruirea” terinelor şi a altor preparate reci, cărora se încearcă să li se dea „o faţă” mai frumoasă. În general, elementul dominant al farfuriei cu mâncare (carnea de vânat, de vită sau de peşte) se regăseşte în aspicul sau jeleul folosit.
O altă asociere interesantă este cea dintre gelatină şi alcooluri, mai ales vin sau lichior sau cu sucurile de fructe. Aceste băuturi, cărora li se adiţionează zahăr şi foi sau granule de gelatină, se pot transforma în nişte desert
