Alain Finkielkraut este o pasăre rară: un filosof care caută răspunsuri la marile întrebări (şi) în literatură. Aflăm de ce chiar din primele rânduri ale volumului Un coeur intelligent, (Galimard, 2009):

„Regele Solomon îl implora pe Cel de Sus să-i dea «o inimă inteligentă»" Dumnezeu nu i-a răspuns. El continuă să păstreze tăcerea. La cine să apelăm? In nici un un caz la istorie, „delegitimată de un secol de grozăvii săvârşite în numele ei". Ne rămâne doar recursul la literatură. „ Fără ea, darul unei inimi inteligente ne-ar rămâne inaccesibil pe veci. Am cunoaşte, poate, legile vieţii, dar nu şi jurisprudenţa ei. "

Exemplu: „Există (pe lângă Toate trec, de Vasili Grossman) şi alte cărţi despre gulag, despre totalitarism, despre antisemitismul stalinist, despre nenorocirea rusească, despre tragedia sovietică, dar nu există altă carte despre radioul din Magadan sau despre lacrimile Maşei. Grossman a mers pe drumul trasat de Cehov: a ancorat, a întrupat, a singularizat sensul, în loc să-l lase să se alipească totalităţii eliberându-se de chipuri. Este, dacă nu răzbunarea, cel puţin răspunsul filosofiei romanului la captivanta întâlnire a teoreticului cu imaginarul care constituie romanul filosofiei şi la primejdioasa îmbătare cu dragostea sau cu oroarea faţă de fiinţe abstracte, fără nume şi prenume, decurgând din ea. N-avem nevoie de ea pentru a şti ceea ce trebuie să ştim, dar fără acest răspuns, fără lacrimile Maşei, am şti cu adevărat ce anume ştim?"

Jurisprudenţa este alcătuită, aşa dar, din poveşti despre destine individuale. A.F. Le numeşte fabule sau anecdote şi le opune locurilor comune colportate în afara spaţiului literaturii. Cu toţii producem şi consumăm „ficţiuni stereotipe ", tindem să reducem problemele şi dilemele existenţei la scene înălţătoare în care Binele înfruntă Răul. Instanţa de apel împotriva acestu