Supravegherea scriitorilor de către Poliţie nu este o invenţie a regimurilor totalitare din secolul al XX-lea – aşa cum s-ar putea crede –, ci o practică tradiţională, ale cărei origini se pierd în istorie. Un splendid studiu al istoricului şi antropologului american Robert Darnton – Un inspector de poliţie îşi sortează dosarele –, inclus în Marele masacru al pisicii, demonstrează foarte convingător ipoteza de mai sus. Autorul se ocupă de dosarele secrete ale elitei literare franceze de dinaintea Revoluţiei, alcătuite de către un inspector de poliţie parizian, pe parcursul a cinci ani, între 1748 şi 1753. Numele său este Joseph d’Hémery, iar specializarea lui poliţienească se leagă de studiul cărţilor. Cele 500 de rapoarte asupra diverşilor scriitori, concepute de asiduul supraveghetor, zac astăzi nepublicate, în Bibliothèque Nationale. Indiscutabil, ele ar merita atenţia istoricilor literari, întrucît o întreagă sociologie (virtuală) a culturii se află în spatele paginilor lor, redactate cu minuţiozitate de arhivar. Centrul de greutate al acestei „sociologii“ îl constituie o filozofie foarte exactă: pentru orice organizare statală din lume şi din istorie, un scriitor în minus înseamnă întotdeauna un nivel de autoritate în plus.
Ca atare, inspectorul subliniază pericolul social reprezentat de către fiecare scriitor, indiferent de calităţile artistice ale respectivului.
DE ACELASI AUTOR Copilul capitalist Viaţă de filolog Despre vînătoare Despre generaţii De exemplu, Voltaire are foarte mult esprit, dar, în alt plan, apare drept un „cetăţean viciat“. D’Hémery crede că marele raţionalist era „aprig în idei, ca un vultur, dar un rău cetăţean“, ultima ipoteză ilustrîndu-se şi prin celebra ciomăgeală încasată de Voltaire de la servitorii cavalerului de Rohan şi citată de inspector, cu acribie. Tot aşa, Fontanelle şi Montesquieu nu sînt compatibili cu or
