Continuând seria de articole privind starea studiilor clasice în România, am ajuns la o întâlnire plină de tâlc cu doamna profesor Ana-Cristina Halichias. Am discutat pe larg despre noul masterat de traductologie din cadrul UB, despre „deștept” și „prost” în limba latină, latina medievală și istoria limbii române, despre direcții de cercetare pentru un absolvent de clasice, dar, în principal, am zăbovit în preajma cuvintelor. Lectură plăcută! I. Date fiind experiența și perseverența dumneavoastră în studiul limbilor clasice și mai ales al latinei, v-aș întreba pentru început ce anume v-a motivat să porniți pe un astfel de drum? Cum se prezenta în trecut situația „clasiciștilor”? În perioada în care am urmat cursurile liceale (1967 – 1971), limba latină era studiată după următorul program: în clasa a IX-a erau prevăzute două ore pe săptămână; din clasa a X-a, când elevii optau pentru secția umanistică sau pentru cea de real, la uman erau prevăzute în continuare două ore pe săptămână până în clasa a XII-a, iar la real elevii mai făceau o oră de latină săptămânal pe tot parcursul clasei a X-a. Opțiunea mea pentru Filologia Clasică a avut două motivații: una profundă, iar alta de moment, pe care o voi povesti mai pe larg. În primul caz, este vorba despre amprenta, de care sunt conștientă abia acum, la vârsta maturității, pe care și-au pus-o asupra mea doi minunați profesori de limba latină pe care i-am avut la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, ale căror chipuri și glasuri sunt încă vii în memoria mea: doamna profesoară Baldovin, aflată pe atunci deja la vârsta pensionării, frumoasă, cu o siluetă delicată, de o mare eleganță și distincție, blândă și fermă totodată, și domnul profesor Gheorghe Moraru, sobru, aparent întunecat și sever, dar cu un mare har pedagogic. Cu vocea sa baritonală, știa să îndulcească pilula amară a gramaticii latine cu povestiri mitologice și