Indoieli nu asupra existentei eterne, ci cele care se refera la asezarea noastra in spiritualitatea unui trup divin. Indoieli asupra unor semne ale destinului care marcheaza pe unii din semenii nostri si in fata carora suntem neputinciosi. Indoieli asupra destinului lumii in care traim, pana cand vom intra in zona eterna. Indoieli firesti, ca ale oricarei alte fiinte. Pe Constantin Hrehor am avut ocazia sa-l cunosc in dubla ipostaza, de preot si poet. Si daca in ipostaza de slujitor al lui Orfeu l-am intalnit la fel de fel de festivaluri si colocvii de poezie tinute ba la Satu Mare, ba in dulcele nostru targ, ba la Piatra Neamt, unde manuitorul de cuvinte venea imbracat in geaca si blugi, uneori cu palarie de cow-boy trasa pe ceafa, in cea de-a doua ipostaza, de slujitor al Bisericii, l-am vazut o singura data. Eram la Borca, la Zilele Festivalului de Poezie "Aurel Dumitrascu". Trecusem pe la casa poetului situata la poalele muntilor, tin minte si acum geanta sa atarnata pe perete, nu departe de portretul lui Nichita Stanescu, fantana si muschiul intins pe acoperisul de sindrila al surii; am traversat podul, ajungand la micuta bisericuta strajuita de un pasnic cimitir. Trebuia sa inceapa slujba de pomenire. Constantin Hrehor mergea alaturi de noi, nu se deosebea cu nimic de oricare alt muritor din grup; tin minte chiar ca a spus cateva vorbe de duh, privind satul, pietrele, apa si muntii din jur, dar pe masura ce pasii nostri se apropiau de sfantul lacas, trupul sau firav, strabatut de un duh misterios, coborat parca din cer, prindea puteri la fiecare pas, iar glasul sau, de obicei bland si linistitor, capata, la randu-i, inflexiuni neobisnuite. Sa fi fost doar o simpla impresie? Nu stiu. Cert este ca ajungand in curtea bisericii, l-am vazut ca schimba cateva vorbe tainice cu preotul satului, dupa care amandoi se mistuie inauntru. Nu dupa mult timp, n-au trecut nici