Paradisul, dragă Jonathan, nu este un loc sau un timp, pentru că locul şi timpul nu au înţeles... A fi desăvârşit - iată paradisul. (Richard Bach, Pescăruşul Jonathan Livingstone)

Nici nu ştiam dacă zborul era pasăre sau pasărea era zborul. Săgeta cerul precum sufletul meu. O pasăre înţelege mai bine vacuitatea şi se foloseşte de ea. Căci numai ce e gol poate fi plin. Depind de o pasăre. Veri în şir adormeam şi mă trezeam în gunguritul şi micul ei ţipăt, căci îşi făcuse cuib la mine la fereastră. A avut o nuntă frumoasă, apoi şi-au clădit cuibul cu o migală incredibilă. Acolo se năşteau puii, creşteau şi învăţau să zboare. Toamna era trist, căci plecau şi rămâneam mai sărac cu o pasăre. Petreceam iarna aşteptându-le şi astfel viaţa mea avea şi acest sens tainic, pe care nu l-am mai împărtăşit nimănui.

Ideea era zborul, era pasărea. Venea primăvara ca o domniţă, parcă dansând din pene, ca dintr-o rochie diafană, delicată şi lejeră. De multe ori cu o floricică în cioc, iar în rest cânta. Îmbătător. Natură pură şi siluetă brâncuşiană. Părea să se cunoască bine pe sine şi stăpânea zborul perfect, în timp ce eu mă târam pe pământ. Mă învăţa cum să fiu mai aproape de Dumnezeu, cum să nu mai trăiesc în negare, să accept provocarea. Filosofia păsării este cea mai înaltă filosofie. Ceea ce simţurile şi corpul nostru nu pot face poate ideea de pasăre, care le transcende. Astfel bucuria mea era mare, iar înlăuntru încolţea speranţa că suntem mai mult decât un reflex în oglindă. Ochiul, ochiul păsării mă privea şi-mi întreţinea această speranţă cvasireligioasă.

Acestea au fost cele mai măreţe vremuri din păcătoasa mea viaţă. Probabil că am ales să trăiesc aici pentru a mă întâlni cu ea şi, prin ea, să mă apropii de Tatăl, ieşind ţâşnit, ca zborul ei, din lanţul karmic. Împreună formam o împărăţie magnifică, o mică civilizaţie. Venea ca un vânt nou care aduce